O VIAŢĂ


Portrait of Guus Preitinger by Kees van Dongen

a-mbătrânit Olga. i s-a dus viaţa. s-a dus şi frumuseţea ei, ca un fum. se uită tot mai des în oglinda din holul apartamentului şi nu ştie cum să scape de privirea iscoditoare a străinei ce-o priveşte ironic din apele oglinzii.
 
nici corpul nu mai este cel de altădată. corpul ei de vedetă de holewood cu care a înnebunit atâţia bărbaţi. ce-i mai plăcea să-şi fâţâie fundul pe holurile contabilităţii de la uzina metalurgică… mai ales, când simţea privirea lui Miloreanu pironită-n picioarele ei. de-a naibii, atunci mergea mai legănat şi-i arunca  priviri provocatoare. să ştie tolomacul ce-a pierdut. nu că l-ar fi luat de bărbat. niciodată n-ar fi putut-o ea înlocui pe Mica, cea cu ochii rotunzi de viţică. gospodina perfectă, cum o lăuda Miloreanu. avea dreptate. de-aia–şi căuta el alinare prin birourile uzinei. azi una, mâine alta… taur comunal era Miloreanu. şi ghemuita de Mica nu se supara. dimpotrivă. afirma sus şi tare ca asta-i menirea barbatului. „ce, i-o smulge? tot la mine se întoarce. de mine are nevoie, nu de fufele pe care le călăreşte pe canapeaua din birou.”
 
numai pe ea n-a-nghiţit-o Mica, de cum a văzut-o. i-a cerut lui Miloreanu s-o mute, să-i dea transferul. treaba lui, dar să n-o vadă în uzina lui, că face vraişte. al naibii, Miloreanu. a liniştit-o repede: „Mico, tată, tu ştii că mie nu-mi plac curvele. iau eu ce-au tăvălit alţii? aşa mă ştii tu pe mine? să mă plătească şi nu i-aş arăta nici degetul.” a râs porcul de Miloreanu, salivând la gândul că Olga deja–i căzuse-n plasă.
 
nici Olga nu era de colo. i-a cerut funcţie: s-o facă şefă peste compartimentul contabilitate. „nu pot” i-a zis Miloreanu. „n-ai studii.” „atunci, nici eu nu pot”,  i-a zis Olga cu tupeu. „te mai  gândeşti şi hotărăşti. când am decizia în mînă, vin cu şampania la tine la birou.”
 
a făcut Miloreanu pe dracu-n zece şi-a pus-o pe Olga şefă. i-a obţinut derogare de studii de la primul secretar. „o bag la facultate la anu. să aibă şi studii.” Vergu a râs. „s-o trimiţi şi la mine, mă! să văd dacă merită derogarea. şi… ai grijă, Miloreanule, mai cu fereală, c-am auzit că-i dracu gol muierea.” măgarul de Vergu!  doar are curvele lui de la şcoala de partid. una şi una. nu fac mofturi, nu se scutură. se duc cu toţi babalîcii de la judeţeană.
 
nu era proastă Olga. era cea mai bună dintre toate contabilele. îi fusese respins dosarul la facultate pe motiv de origini nesănătoase. avea bube-n cap, cum îi zisese o secretară. era de patru ani când o luase frate-său în braţe, să facă poză cu un grup de „tineri legionari”. fusese anchetată  şi Olga. pe toţi i-a dat gata.  aşa ajunsese contabilă la uzina metalurgică. trimisă cu dedicaţie. era susţinută de un mahăr mare. toată lumea ştia.  
 
a băut şampania cu Miloreanu. şi-a aflat Mica-gospodina. o sunase baba de la registratură. numărase şi câte şampanii a băut Olga cu Miloreanu.
s-a-ngroşat gluma rău. nu numai că n-o aruncase ca pe-o măsea stricată, da’ o şi avansase. a venit Miloreanu cu-un ochi vânăt a doua zi la birou. avea comisie în control de la Bucureşti, altfel nu şi-ar fi arătat nasul.
 
deşi-i venea ceva mai sus de brâu, îl pocnise Mica în plină figură cu papucul ei roz, cu pompon. „dacă nu te laşi de curvă, direct la partid mă opresc”, a urlat roşie la faţă ca un rac fiert. s-a oprit Miloreanu. că venise şi Istrate, secretarul de partid pe uzină, cu basca pe-o ureche: „tovarăşu director, vreau să mă-nsor.” „şi cine nu te lasă, mă? păi… Olga nu prea-i liberă.” i-a dat de înţeles că trebuie să-i lase calea liberă.
 
de mult pusese Istrate ochii pe Olga. ştia că „dă cu curu-n populaţie”, cum îi zisese şobolanul ăla mic de la contabilitate. da’ ăsta era atuul ei cel mai mare! înainte să moară, aşa îl învăţase bâtu. „p-a mai curvă, tată, s-o iei.
c-o faci tu muiere de casă. îi sătulă şi nu-i mai trebuie, dacă ştii cum s-o linişteşti. iete, prostu de Victor, acum e oale şi ulcele.” Victor fusese unchiul lui Istrate. îşi luase fată cuminte, liniştită, din familie necăjită. nici nu ridica ochii din pământ şi roşea toată când auzea cuvinte mai tari.
pînă s-a văzut cu pirostriile pe cap. „văzuşi, muta?” l-a-ntrebat bîtu cu năduf. „poţi face o cale ferată pân’ la Bucureşti dacă le pui cap la cap, prin câte-a trecut. şi Victor a crăpat ca prostul de oftică. i-a trebuit fată cuminte…”
 
la-nceput n-a prea vrut Olga. da’ pe urmă şi-a dat seama că numai aşa putea să-şi păstreze funcţia. începuse să-i placă şefia. ştia că partidu-i mai mare ca Miloreanu. pe urmă, avea şi ea o vârstă… Istrate avea şanse  mari să meargă la Bucureşti, sus de tot. îi plăcea că Istrate o respecta. îi pupa mâna de fiecare dată. şi n-o privea ca dulăii ăilalţi doar de la brâu în jos.
 a avut viaţă bună cu Istrate, Olga. se dădea peste cap să-i facă toate mofturile. viaţa ei a fost ca un vis frumos. a avut noroc şi, basta !
 până când…
 a ieşit Olga la pensie. sperase să-i facă Alex, fecioru-său, un nepot.
se-nhăitase cu una de la strungărie şi i-a turnat ăleia un plod. nici n-a vrut s-audă. „să facă ce-o şti cu bitangul ei. copilul meu nu-i de însurat.”
l-a-nsurat până la urmă pe Alex cu fata profesorului Ciorăscu de la Agronomie. avea câţiva ani în plus şi-un copil din flori, dar avea ditamai vila chiar lângă Universitate.
 se simţea Olga tot mai rău în ultima vreme. a dus-o Istrate pe sus la doctor. nu i-a venit să creadă. nu era posibil. tocmai ea. nu, sigur încurcaseră ameţitele de la laborator analizele. s-a mai întâmplat.
şi totuşi…
 
când se privea în oglindă, nu se recunoştea. nu recunoştea chipul obosit al străinei, cu privirea pierdută undeva în infinit. slăbise mult în ultima vreme. şi durerile atroce din vintre o chinuiau  de-i venea să se arunce pe geam… putea fi orice altceva, dar nu tumoare epitelială, stadiul II A. „trebuie să te internezi urgent”, îi spusese Rodica, prietena ei de la oncologie, privind-o cu mare îngrijorare. „nu fi copil, Olga, încă ai şanse. histerectomie şi, pentru siguranţă, şi glandele mamare.” nici nu-i trecea prin cap. nu se va lăsa mutilată pentru nimic în lume. „până la urmă tot murim de ceva, îi spusese lui Istrate râzând forţat. altfel, ne-mpuşcă ăştia că suntem prea mulţi.” i-a promis c-o să meargă la Bucureşti. dar când o să simtă ea că trebuie.
până-n ziua în care a căzut. i s-a făcut rău, pur şi simplu. plângea Istrate ca un copil. „de ce n-ai vrut să mergi la doctor? dacă-i prea târziu?”
aşa a fost. prea târziu. n-a acceptat să fie operată. tot n-avea nicio şansă. a făcut chimioterapie. dacă-o fi să scape, scapă. aflase în spital că Mica lui Miloreanu murise cu câteva luni în urmă de–aceeaşi boală parşivă. nu-i spusese Istrate să nu-i facă rău. săracu Miloreanu, era ca un orfan fără Mica. îi fusese, biata de ea, câine credincios până-n ultima clipă.
până la urmă au trimis-o acasă pe Olga. doar Dumnezeu o mai putea ajuta. acolo-i era singura şi ultima speranţă. medicina făcuse atât cât i se dăduse voie. trei luni l-a chinuit pe Istrate, ca pe Iisus. urla ca din gură de şarpe. nici morfina nu mai avea efect. când venea şi-i mângâia fruntea, cu vocea răguşită şi cu ochii ieşiţi din orbite de durere, Olga îl ruga s-o ajute să termine mai repede. „nu mă iubeşti! nu m-ai iubit niciodată! criminalule! de ce mă laşi să mă chinui aşa?!”
 
şi Istrate ieşea, săracul, dezbrăcat aşa cum era, şi se plimba de nebun, cu mâinile la spate, prin cartier. îi curgeau lacrimile pe obraz şi-o certa pe Olga că fusese o îndărătnică. până-ntr-o dimineaţă. s-a trezit Olga veselă, vioaie. „mă simt ca un nou-născut.” a cerut o friptură şi-un pahar de vin roşu. ciripea Olga ca-n vremurile bune. şi-a făcut cruce Istrate. o privea şi nu se mai sătura de chipul ei care, parcă, întinerise. ochii îi străluceau nefiresc. „poate-i de la morfină”, se gândise Istrate. s-a dat Olga jos din pat şi s-a dus la fereastră. afară ploua cu găleata. o clipă a fixat privirea pe stropii ce se scurgea pe geam. „mi-e frig” a apucat să spună. după care a căzut în dreptul ferestrei. i-a rămas un zâmbet agăţat în colţul gurii. a  mai dat un oftat puternic şi s-a stins pe loc.
 în capelă, Olga stă întinsă în sicriu şi pare că doarme. doar florile, multe, multe flori cu care a fost acoperită stau mărturie ultimului ei popas în această lume. Istrate se plimbă de colo colo şi primeşte condoleanţe. nu mai plânge. pare să-şi fi acceptat situaţia. l-a ajutat şi sticla de vin golită la prima oră. lângă sicriul Olgăi stă Roxana, noră-sa.
 un singur lucru iubea Roxana pe lumea asta: banii. nici copilul, nici pe Alex. pe Olga nici atât. mergea în vizită la ea doar când o chema să-i mai dea bani. altfel, “îi făcea rău” boala Olgăi. acum stătea lângă sicriu cu ochelarii de soare pe faţă şi cu pălăria roşie de care prinsese ditamai voalul negru. când Alex încercase să-i zică să se schimbe i-a răspuns scurt: „port doliul în suflet. destul că port voal negru.”
 stătea Roxana la capul Olgăi şi c-o mână strângea poşeta la piept, iar cealaltă-i aluneca într-un straniu balet, culegând bancnotele de pe pieptul moartei. venise lume multă şi, care mai de care îi dăduse Olgăi bani de drum. să-şi plătească luntraşul.
 l-a un moment dat, s-a făcut linişte. cu pălăria într-o mână şi cu un buchet de trandafiri albi în cealaltă, a intrat Miloreanu, târşind greoi picioarele. de când se-nsurase cu Olga, Istrate îl ocolise. însă Miloreanu, când se-mbăta, îşi amintea de Olga. o iubise cu adevărat. fusese marea lui dragoste. şi lucrurile astea ajungeau la urechile lui Istrate care se prefăcea că nu le înţelege. când l-a văzut pe Miloreanu s-a desprins Istrate dintr-un grup şi s-a proptit băţos în faţa lui :
 
– ai venit, mă? l-a întrebat strâpungându-l cu privirile lui albastre, apoase.
– am venit, i-a zis Miloreanu, cu lacrimile curgând de sub ochelarii fumurii. am venit c-am iubit-o, cum tu n-ai fost în stare s-o iubeşti.  a fost femeia vieţii mele.
– a fost, i-a răspuns Istrate cu condescendenţă. a fost, cum nu. da’ s-a măritat cu mine, mă! ai auzit? a fost nevasta mea! să-ţi intre bine-n cap! şi s-a dat uşor la o parte făcându-i loc lui Miloreanu cu florile lui cu tot.
 
pe chipul împietrit al Olgăi, parcă, apăruse un zâmbet ironic. părea că stă cu ochii închişi, gândind în sinea ei:
 
– certaţi-vă, cocoşi nătărăi! ehe, pe cine-am iubit eu…

 

RUPTURA


 
Ion Ţuculescu – Izvorul de fluturi
Cu un scrâşnet prelung, personalul se opri în halta din mijlocul câmpului. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanurile de porumb ce unduiau alene în adierea vântului. Singurul semn că acolo s-ar afla o clădire era grupul celor patru plopi bătrâni cu frunza tremurătoare ce străjuiau falnic sub soarele arzător al Bărăganului. După un timp, din tren coborî o femeie ca la vreo patruzeci de ani păşind cu mare grijă pe dalele de beton năpădite de buruiană. De sub basmaua trasă pe frunte, doi ochi negri, altădată plini de viaţă, aruncau săgeţi în stânga şi în dreapta, semn că o mare supărare pusese stăpânire pe ea. În vreme ce femeia se îndrepta grăbită către banca de lemn de la umbra plopilor, în spatele ei îşi făcu apariţia o copilă care privea mirată în jur. Într-o mână avea un micuţ geamantan roşu de carton, iar în cealaltă o pungă de plastic transparentă prin care se vedeau cele câteva cărţi dinăuntru. Femeia se întoarse brusc şi smuci de mână fata, bombănind în barbă, în timp ce o săgeta cu privirile.
Soarele ajunsese aproape de amiază şi locul părea pustiu. Doar impiegatul şi-o cotarlă slăbănoagă ce dormea dusă, sub o tufă de măceş, unde-şi săpase un culcuş destul de adânc, să simtă răcoarea pământului, erau singurele suflete. După ce stătu de vorbă un timp cu mecanicul, impiegatul, cu mişcări lente, ridică paleta verde şi, cu acelaşi scrâşnet, ca un şarpe uriaş, trenul se puse în mişcare.
Cele două, mamă şi fiică, se aşezaseră la umbră, pe banca de lemn decolorată de ploile şi vânturile Bărăganului. Femeia îşi scoase pantofii aproape noi din picioare şi, cu gesturi repezite, smulse şi ciorapii, în timp ce fata privea nedumerită către tabla pe care scria cu litere de-o şchioapă: HALTA TĂCUTA. Niciodată nu coborâse aici, indiferent de unde ar fi venit cu trenul, tocmai pentru faptul că halta era în plin câmp şi la cel mai apropiat sat, aflat la vreo patru kilometri, ajungeai doar cu căruţa pe drumeagul dintre haturile de porumb.
Cu o voce pierită îndrăzni s-o întrebe pe ţăranca uscăţivă, care, fără s-o bage-n seamă, părea că se pregăteşte de drum lung:
– Mamă, de ce n-am coborât dincolo, să luăm rata?
– De-aia!, îi veni răspunsul scurt şi bolovănos. De-aia, că nu meriţi. Scoate sandalele din picioare, să nu le rupi printre bolovani, şi haide! N-am s-aştept până diseară, să te holbezi tu la poartă nouă.
Înşfăcă scurt geamantanul într-o mână şi-o-mpinse pe fată cu cealaltă, pătrunzând împreună în lanul de porumb ca într-o mare verde ce se înălţa mult deasupra capului lor. După ce orbecăiră aşa o vreme prin porumbul năpădit de tufe de ciulini porceşti şi de mohor, dădură într-o cărare şerpuitoare.
Cu basmaua trasă pe ochi, într-o mână cu valijoara roşie de carton şi-n cealaltă c-o traistă plină de bolbotine, femeia înota voiniceşte prin lanul de porumb, iar gura începuse să-i turuie. Tot drumul cât fusese în tren, nu scosese o vorbă, şi acum, singură doar cu copila în mijlocul câmpului, începu să-şi verse năduful. În spatele ei, fata călca pe vârfuri, ocolind colţii babii presăraţi ici-colo, bălăbănind sandalele într-o mână şi punga cu cărţi în cealaltă.  În vremea asta, ţăranca cea negricioasă întorcea chipul ars de soare către ea şi ridica tonul acuzator:
– Uită-te la tine, îi spuse dintr-o dată, străfulgerând-o cu privirile. Uită-te la tine ce-ai ajuns! Niciodată n-ai fost ca toţi copiii oamenilor. Tot cu hârţoage după tine! Lua-le-ar dracu de hârţoage, că degeaba stai cu nasu-n ele. Că ţi-am zis de-atâtea ori: dă-le , fă, dracului, că nu te fac popă! Da’ tu parcă eşti surdă, surzire-ai! Pot să şi mor lângă tine, că tu de hârţoage nu te laşi! Şi-acuma, na! Uite ce mi-ai făcut!
Îşi luă seama şi porni din nou la drum, călcând cu ciudă pe toţi bolovanii ce-i ieşeau în cale, lovind scurt cu tăişul palmei câte un lujer de porumb aplecat, ce strâmtora cărarea. În spatele femeii, copila părea de pe altă lume. Ca şi cum nu la ea s-ar fi răstit mamă-sa. Ca şi cum i-ar fi povestit despre altcineva. Un zâmbet straniu atârna în colţul buzelor cărnoase, lăţindu-se uneori pe chipul mic şi negricios, în vreme ce, din privirile jucăuşe se iţeau sclipiri diamantine. Norocul ei că femeia nu-i vedea chipul. Chiar şi-atunci când se oprea s-o beştelească, privea mai mult prin ea. Târşind picioarele prin ţărâna fierbinte, fata încerca să intre în vorbă cu mă-sa, cu speranţa c-o să-i abată gândurile de la necazul ei.
– Nu era mai bine dacă ieşeam la drumul de căruţe? Poate ne lua şi pe noi cineva, îndrăzni ea să-şi dea cu părerea. Nici până diseară n-ajungem acasă…
Dar n-apucă să-şi termine vorba că femeia izbucni din nou:
– Ţi-e greu, ai? Dar mie cum crezi că-mi este? Că nu mai pot scoate nasul în lume de ruşinea ta? Şi asta, de ce? Pentru că nu ţi-am rupt eu oasele când trebuia. Mereu m-am lăudat că fata mea-i deşteaptă şi-o s-ajungă cineva. Şi ea? Ea, hăbăuca, s-a dus la tioretic. A lui Cutare îi la sanitară, a lui Cutare la pidagogică, numai a mea – la tioretic. Nici câine, nici ogar! Asta eşti! Nici câine, nici ogar! Mă-ntreabă râzâtoarea aia a lui Jumărică: „Ce iese, fă, fi-ta de la tioretic?” Ce să-i zic? Nimic! Aia iese: ni-mic! „Cum, ni-mic, că era dişteapta şcolii, lua numai premiul întâi. Iete-a mea-i la inergetică.”Şi m-apucă năduful, fă! Mi se pune pe inimă! Mi-am dat şi cămaşa din spate să vă fie vouă bine. Am tras sapa pe uscat şi-am băut apă clocotită şi te-am trimis să-ţi faci un viitor ca toţi copiii oamenilor! Da’ tu, ca o buiacă ce eşti, nu dai două parale pe mine! Tu, cu hârţoagele tale!
Obosită de mers şi de atâta năduf revărsat prin vorbele de ocară la adresa fetei, femeia amuţi la o vreme. Mergeau ca două momâi, împingând în stânga şi în dreapta lujerii strâmbi de porumb. La o bucată de drum au dat peste un bărbat şi o femeie ce dădeau îndârjiţi cu sapa în buruienile mari, care aproape că sufocau firele de porumb. Punându-şi mâna streaşină la ochi, gospodina le privi mirată şi nu se putu stăpâni să nu le ispitească una-alta:
– De unde veniţi pe vipia asta? De ce n-aţi ieşit la şosea să luaţi rata, că oleacă mai înainte i-am auzit huruiala?
Ca şi cum n-ar fi auzit-o, femeia îi aruncă o privire scurtă de sub basma întrebând aşa într-o doară:
– Mai e mult până la şosea?
– Ei, mai este… cam două linii de porumb. Apoi, cu un glas limpede şi aşezat: Vezi, fă, că mai încolo e un puţ să dai apă rece fetei şi să vă răcoriţi.
Femeia a tresărit, de parcă acum auzea prima dată de fată, şi a dat a lehamite din mână. După ce s-a mai depărtat puţin a răbufnit din nou, adresându-se unui personaj nevăzut :
– Să-i dau apă? Nici apă nu merită să bea! De ce să-mi fie milă? Ce, ei i-a fost milă de mine, ţipă dintr-o dată c-o voce înecată, apoi porni să bocească apăsat şi tânguitor, aşa cum făcea în fiecare duminică, în zori, când se ducea să-şi tămâieze morţii la cimitir :
«C-am avut şi eu o fatăăă, frumoasăăă, şi Dumnezeu mi-a luat-oooo… Şi-am rămas cu nătângaaa… Doamneee, de ce mi-ai luat fataaa? Să n-am io milă de la nimeneaaa… C-a plecat în funduuu lumii… Doamnee, rău m-ai blestemaat…»
În urma ei, copila păşea cu chipul tot mai transfigurat de propriile gânduri. Ceva se schimbase în privirile ei. Nu-i mai păsa, ca altădată, că era jelită cealaltă.  Simţea că, undeva înăuntru, se produsese o ruptură. În urmă, rămânea o lume-ntreagă, lumea peste care stăpânise ca o adevărată regină. În faţă, se deschidea un hău, o lume necunoscută. Bocetul mamei îi revelase tocmai această falie dintre cele două lumi… Ştia că mama ei avea dreptate, că-şi pusese în ea toată nădejdea. Că nu vrusese pentru nimic în lume să plece atât de departe de casă. Că, dimpotrivă, sperase să facă un liceu pedagogic ca „proasta lui Gică Cocoşatu”, apoi să revină în sat să aibă şi ea cu cine se mândri. În ea-şi pusese toată nădejdea…
Iar ea… făcuse cum o tăiase capul. Cu mintea ei de copil de cincisprezece ani, decisese că acela va fi noul ei drum în viaţă, că numai aşa „hârţoagele” pe care le purta cu sine aveau să-i schimbe viaţa. N-avea să se facă popă. Nici nu-i trecea prin cap. Se desprindea, pur şi simplu, de o lume, roasă pe dinăuntru de-o boală pe care, din păcate, însăşi mama ei n-o înţelegea.
S-au oprit amândouă la puţul cu ciutură aflat la marginea drumului. Femeia a apucat găleata de lemn şi i-a dat drumul cu sete către ochiul de apă ce licărea în lumina roşiatică a asfinţitului. Nu mai aveau mult până acasă. Şi-au spălat îndelung picioarele, s-au încălţat şi-au pornit pe şoseaua pietruită, fiecare cu propriile gânduri. Când au ajuns în dreptul casei, femeia a înşfăcat-o de mână şi i-a şuierat printre dinţi:
– Prin fundul grădinii intrăm, că n-o să te duc prin mijlocul satului, să se uite lumea după mine ca după urs.
Supusă, fata îşi urmă mama cu acelaşi zâmbet enigmatic în colţul gurii, gândind c-o aştepta o vară scurtă şi fierbinte. Viaţa ei avea să intre sub alte zodii…  

O CARTE CA ORICARE

 

 

cu o carte în mână, aşezată în fotoliul de la geam, Eva îl privea pe Gil cu coada ochiului, în timp ce prelucra o casetă, apăsând şi răsucind butoanele mixerului de la Technicsul argintiu. înregistrase cu o noapte în urmă, unplugged, o formaţie, cu un minim de aparatură şi, acum, îi făcea ultimele retuşuri. privindu-l cu ochii mijiţi, îşi sprijinise bărbia de cartea pe care o citea de câteva zile şi asculta ritmurile de blues, cu gândul la felul ciudat în care ajunsese în posesia ei. revedea imaginea lui Gil, stând în faţa uşii, cu acel aer trist pe care niciodată nu i-l văzuse pe chip, întinzându-i “Citadela” lui Exupery. s-a uitat la el cu neîncredere şi i-a luat darul din mână, fără tragere de inimă. ştia că nu-i plăcea să citească. de ce să-i ofere tocmai cartea pe care ea şi-o dorea? în ultima vreme făcea gestul ca pe un ritual de câte ori considera el că-i înşelase aşteptările. îi oferea câte o carte, la întâmplare, cumpărându-i bunăvoinţa…

se cunoscuseră adolescenţi fiind, apoi, viaţa i-a purtat pe fiecare pe propriul drum. după mai bine de 10 ani s-au regăsit. se revăzuseră întâmplător, apoi, o vreme se căutaseră fără să ştie, de fapt, ce-i mai atrăgea unul faţă de celălalt. dispăruse acel frison pe care-l simţiseră la primele întâlniri. cel puţin pentru Eva. rămăsese doar sentimentul de bucurie cu care revezi o veche cunoştinţă. se întâlneau, tot mai des, în ultima vreme, însă fără prea mult entuziasm. acum, se redescopereau găsindu-şi prea puţine lucruri în comun…ea, despărţită de ani buni de primul soţ, cu imaginea deformată a femeii ce-şi doreşte ca bărbatul cu care traieste alături să aibă aceleaşi pasiuni, cu aceeaşi intensitate. el, trecut proaspăt printr-un divorţ, la care niciodată nu se aşteptase, prea sigur fiind pe virilitatea lui de macho, dorit de toate femeile.

nu-l mai iubea, cu siguranţă. avea, totuşi farmecul lui. îi admira mâinile foarte pricepute atunci când se îndeletnicea cu ceva anume. avea Eva o ciudăţenie a ei: primul lucru care o atrăgea la un bărbat erau mâinile. prima dragoste fusese un renumit pianist de ale cărui mâini delicate, cu degete lungi, se îndrăgostise subit. şi Gil avea mâini de bijutier. nu-i plăcea să facă prea multe lucruri, dar acele puţine câte le făcea, se străduia să le facă perfect. şi, poate că mult mai puternică era amintirea vremurilor, când, lipsiţi de griji, băteau aleile parcurilor, discutând vrute şi nevrute. el n-o găsea deloc atrăgătoare ca femeie. slăbise prea mult, (”se jigărise”, cum îi zicea în glumă) chipul i se alungise, aproape că nu mai avea forme. doar pletele lungi, întunecate, îi mai aminteau de iubita de altădată…

după atâţia ani, de când n-o mai văzuse, dobândise şi acel zâmbet ironic, din colţul buzelor care, pur şi simplu, îl descuraja. tăcerile ei îndelungate îl puneau în încurcătură: niciodată nu ştia ce gândeşte şi prea multe „porcării” din cărţi îi umblau prin cap… de când se ştia nu-i plăcuseră femeile care l-ar fi putut pune în dificultate. şi în prezenţa ei simţea acest complex de inferioritate care-l făcea să nu simtă nicio atracţie fizică. doar o simplă amiciţie.

fosta lui nevastă fusese femeia la care visase dintotdeauna: micuţă, delicată, cu chip de ingenuă, privindu-l continuu c-o admiraţie nedisimulată. avea un singur cusur. nu răspundea cu entuziasm la fanteziile lui sexuale, lucru care-l determinase s-o înşele în mod regulat. răbdase ea cât răbdase, până la urmă, după nenumărate certuri cu părinţii, care nu-l văzuseră cu ochi buni pe Gil niciodată, a decis să divorţeze. nici măcar faptul că rămânea singură cu doi copii n-a mai întors-o din drum.

divorţul îl pocnise pe bietul Gil în moalele capului, oprindu-l o vreme din aventurile lui, pentru ca, apoi, să se arunce cu frenezie în relaţii una după alta. avea câte trei-patru femei pe zi, culcându-se cu toate, într-un soi de furie, cu sentimentul că se răzbuna pe ingrata de nevastă-sa.

considera că orice femeie aflată în preajma sa îi datora veşnică recunoştinţă, el fiind piesă unică în décor. de fiecare dată, avea grijă să-i ajungă la urechi toate aceste aventuri ale lui, fiind sigur că încă-l mai iubeşte. două lucruri dispreţuia Gil, pe lumea asta, cel mai tare: femeile şi şcoala. şi, parcă, spre a-i face în ciudă, amândouă îl urmăriseră toată viaţa. pe Eva o regăsea prea serioasă pentru gusturile lui, însă faptul că era o bună prietenă îl făcea să-i caute tot mai des compania. într-un final îi propusese, într-o doară, să se mute împreună: „poate iese ceva până la urmă.” Eva i-a aruncat un zâmbet fugar şi i-a spus sec: “nu încă!”

aveau, totuşi, ceva în comun: pasiunea pentru muzică, aceeaşi pasiune care înlesnise prima lor întâlnire. undeva, în adâncul sufletului, Gil o detesta pe Eva. cândva, făcuse ceea ce nicio femeie până la ea şi nici după, nu îndrăznise: îi respinsese avansurile sexuale. o găsea vinovată până şi pentru eşecul lui în căsnicie şi-i reproşa mai în glumă, mai în serios „iubirea neîmplinită”, deşi nici el nu credea o iotă din ceea ce spunea. Adina, fosta lui nevastă, îi cedase din prima seară şi, în câteva luni, burta începuse să-i crească, spre disperarea lui; nici prin cap nu-i trecuse c-o să-i toarne un copil atât de repede. întâi, băiatul, apoi, fata şi n-a mai avut încotro, a trebuit să se însoare cu acte în regulă.

„lasă, îi spusese Eva, nu te mai văita atât; ai doi copii frumoşi care-ţi seamănă leit.” copiii erau punctul lui slab. mărturia vie a virilităţii lui. semnul lăsat de el pe pământ. el, un ratat de profesie, care nu dusese nimic la bun sfârşit. boem înnăscut, era convins că unica lui menire era să fie un mare şi neînţeles muzician. îşi construise singur o chitarăşi un amplificator, ore în şir scoţând sunete chinuite care nu prea reuşeau să se lege într-o melodie.
însă lucrul care-o intriga pe Eva cel mai mult era faptul că nu-i plăcea să citească. îi dispreţuia pe cei care se înconjurau de cărţi „stricându-şi” ochii şi mintea, aşa cum făcea Eva. pentru el nu exista vreo carte pe lumea asta care să-i spună ceva, în plus, faţă de ce ştia. îi spunea Evei, plin de sine, că n-are nevoie să citească: el ştia toate acele lucruri, apriori. “i le pusese Dumnezeu în cap, la naştere.” din acelaşi motiv abandonase şcoala, după finalul primelor opt clase şi, povestea plin de obidă, ce ruşine înghiţise atunci, când, fostul socru, profesor, îl obligase „să termine măcar liceul la seral” că-l face de râs printre colegi. despre cei care mergeau la facultate afirma că-s „imbecili”, din moment ce, aveau nevoie de atâta şcoală…

Eva îi privea cu atenţie mâinile dibace, gândind că ea avusese dintotdeauna „două mâini stângi”. cu ochii întredeschişi, Gil asculta cu atenţie muzica ce curgea uşor în căşti. în câteva minute caseta s-a terminat şi-a rămas cu privirile pierdute în gol… de o vreme tot mai des cădea în astfel de reverii pe care Eva le simţea străine de persoana ei. ştia că orice-ai face pe lumea asta nu poţi stăpâni gândurile celuilalt. surprins, Gil, minţea de fiecare dată. minţea senin, cu neruşinare, convins că adevărul e doar acela pe care-l spunea el. toate faptele lui aveau o justificare, indiferent ce-ar fi făcut, neavând niciun fel de mustrări de conştiinţă.

prima dată îl prinsese cu minciuna atunci când, sunase la ea, căutând-o pe-o anume Lili. când şi-a dat seama de gafă, a zis că, de fapt, Lili era bărbat. Eva nu-şi bătuse capul prea mult. nici nu înţelegea de ce-i oferea de fiecare dată o minciună consolatoare, atâta timp cât nu-şi făcuseră niciun fel de planuri împreună. era, pur şi simplu, pentru imagine. să nu scadă în proprii ochi, gândise Eva despre el.

mincinos, afemeiat, snob, incult, însă plin de farmec în conversaţiile pe care le purta cu femeile: aşa era Gil! -fin psiholog al “neamului muieresc, dornic în orice clipă să-i audă urechile dulcegării ieftine”. avea succes chiar şi atunci când nu-şi dorea: afişa o faţă de milog aflat în extaz şi victima îi cădea rapid în plasă, grăbită să-i consoleze orice suferinţă. libidoul venea la pachet cu instinctul matern creînd victime sigure.
apoi, se făcuse nevăzut tocmai în seara în care procurase bilete la o piesă de teatru. să-i facă “hatârul” ei. pentru el, teatrul era precum cartea – “pierdere de timp”. actorii nu făceau nimic special, nimic din ce n-ar fi putut el însuşi să facă. a fost momentul în care Eva i-a propus să-şi vadă fiecare de viaţa lui, însă Gil a bolmojit nişte minciuni cu un prieten aflat la anaghie care l-a luat cu el acasă, şi s-au luat cu vorba…poveşti.
îl asculta mirată, cu câtă seninătate minte, fără să se poată supăra pe el, oricât de ticălos ar fi fost. Gil îi aflase călcâiul lui Ahile şi, de fiecare dată, când călca strâmb, îi bătea la uşă cu un braţ de cărţi. Eva nici nu-i mai asculta justificările. îl lăsa să-şi facă numărul de escroc sentimental.

într-unul din acele momente, când ea răsfoia cu lăcomie filele fiecărei cărţi în parte, îi observase o fugară sclipire de admiraţie în priviri. astfel, între Eva şi Gil se crease o legătură la fel de ciudată ca între doi cartofori, fiecare măcinat de propria patimă. ca orice canalie, Gil avea şi partea lui frumoasă, nu era definitiv pierdut. sau, poate, Eva şi-l imagina aşa. până ce a apărut pe uşă cu acea carte, cu coperţi albastre, cu scris auriu…

după o absenţă de câteva zile, în uşa apartamentului stătea alt om: tras la faţă, palid, gânditor şi cu privirea tristă. ceva se întâmplase cu el. ceva serios care-i bulversase viaţa. când Eva l-a privit lung, întrebător, Gil a început să povestească cu voce scăzută: „am fost la ea. întotdeauna am iubit-o. a fost iubirea vieţii mele… recunosc, am sperat s-o găsesc singură şi,  cum totdeauna am visat, să rămânem împreună. dar... şi o lacrimă, lucru nemaivăzut, a sclipit în privirile nepăsătorului, insensibilului, muieraticului Gil. …”nimic din ce-am iubit odinioară n-am mai regăsit, a continuat el cu voce stinsă. “nici urmă de ingenuitate! de delicateţe, de feminitate…am găsit, pur şi simplu, o femeie materialistă care, în cele câteva ore în care ne-am întâlnit, nu mi-a vorbit decât despre bani: cum se fac banii uşor, ce merge să vinzi să faci bani, cum poţi economisi bani…banii…banii…mi s-a făcut ruşine de mine. de anii în care n-am încetat s-o iubesc. de faptul c-am avut imbecilitatea să mă duc s-o caut şi să spulber cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. am fost rănit în adâncul fiinţei mele! tocmai eu, care am avut şi pot să am orice femeie îmi doresc, să iubesc atâţia ani o umbră!? îmi este ruşine de mor! până şi pe nefericita de Adina am ales-o pentru că-i semăna. aveau aceeaşi privire furişă, acelaşi nas cârn…”
de furie, m-am răzbunat!” şi-a continuat Gil spovedania. “i-am vorbit despre tine, cum n-am vorbit despre o femeie niciodată. ca despre un înger!” şi ea m-a privit cu milă. milă nu de mine, ci de tine. a zis „săraca, fată...”şi mi-a dat cartea asta să ţi-o aduc. a spus că sigur, te vei bucura.”

 

MARLEN

 Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să ducă o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen. N-o mai văzusem de ceva vreme şi, între noi se rupsese firul unei prietenii, vechi de ani de zile. Ne luase viaţa înainte şi încercam să supravieţuim fiecare aşa cum ne ducea mintea. Pînă mai zilele trecute, cînd, am primit un telefon de la o cunoştinţă comună:

– Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei. Noi mergem c-o maşină la capelă. Dacă vrei, te aşteptăm…

Am amuţit. Se învîrtea parcă toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gîndit atunci.

„Şi Marlen”?

Biata de ea! Se pensionase şi plecase în Italia. La început mai primeam cîte un telefon de la ea:

– Maia, nu mai pot! O să-mi iau cîmpii într-o bună zi. Dar, n-am ce face. Trebuie să-mi ajut copiii. Ce să fac c-o pensie de 700 de lei? Aici măcar am totul asigurat şi le trimit lunar 500 de euro.

Îngrijea de un bătrîn împreună cu o sârboaică. Trebuia supravegheat continuu. Îl ţineau legat de pat, altfel, deşi zăcea de ani de zile ca o legumă, uneori îl scăpau şi cu greu îl mai găseau prin vila imensă, moştenire de familie. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte în care îl păzea sârboaica: se ridicase ca un strigoi din pat şi-a dispărut…

Şi-acum Andrei, Nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune. O ştiam pe Marlen din tinereţe. Fusese una dintre cele mai frumoase femei ale târgului. Pe unde trecea, întorceau bărbaţii capul după ea. Pe mine mă fascinaseră ochii ei mari şi albaştri, de un albastru ireal, care, atunci când era tristă, deveneau verde-tulbure. Nu înţelegeam cum o femeie atât de frumoasă ca Marlen nu putuse ţine niciodată un bărbat pe lîngă ea. Era frumoasă, era talentată şi-avea un suflet cald… De câte ori mă întâlneam cu ea, îmi umpleam bateriile. Tot timpul era veselă şi parcă avea soluţii pentru toate problemele altora.

În tinereţe jucase teatru într-o trupă de amatori. Avea talent cu carul şi, probabil, dacă ar fi avut şi «pile», ar fi intrat la IATC. Încercase, dar s-a lămurit repede cum stăteau treburile în capitală: «nu-i loc de mine, Maia, dragă, acolo». Atunci l-a cunoscut pe Dinu, iubirea vieţii ei: bărbat frumos, dar «neînţărcat», cum glumea ea. Nu făcea nici un pas fără aprobarea mamei lui. Mai în glumă, mai în serios, o avertizasem:

– Marlen, nu faci bine. Fugi acum cît mai poţi. Te va distruge şi tu nu meriţi asta. E imatur şi tu n-ai nici o şansă să-i tai cordonul ombilical.

Vorbeam singură. Era îndrăgostită pînă peste urechi şi Dinu devenise întregul ei univers. A venit într-o zi şi mi-a zis:

– Maia, trebuie să mă mărit. Am rămas gravidă şi dacă află mama, mă ucide.

Am întrebat-o scurt:

-Dinu vrea? Nu mi-a răspuns, dar a căzut pe gânduri. Nici viitoarea soacră n-a fost prea încântată. Mirosea că ceva nu-i în regulă cu «copilul» ei şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-l vada cu «putoarea»  (aşa o gratula pe Marlen), legată de gât. „E prea tânăr să aibă responsabilităţi.” Şi la ea, acasă, nu-i lipsea nimic. Cine i-ar mai fi dus cafeluţa la pat dimineaţa? Numai că-l îmbrobodise, cu lucruri necurate…

S-a ales Marlen cu un soţ care, încă mai copilărea, şi cu un duşman de moarte, pentru toată viaţa, în soacră-sa.

– Ai grijă, Marlen, îi spusesem. Staţi departe de scorpie…cu ea, nu aveţi nici o şansă…

A râs  şi mi-a zis că n-am de ce să-mi fac griji, atâta timp cât Dinu o iubea. Au făcut nunta într-o duminică cu un soare blând de septembrie. Apoi a dispărut o vreme: plecase în luna de miere. Când ne-am reîntâlnit mi s-a părut schimbată. Avea un aer de tristeţe pe care nu i-l cunoşteam. Ceva nu era în regulă cu ea, dar mi-am zis că-i de la sarcină.

Avea ditamai burta şi-o purta de parcă, acum-acum, ar scăpa-o pe jos.

Se apropiau sărbătorile  Crăciunului şi la serviciu toţi se înghesuiau să-şi ia liber. Mai ales, în noaptea de Ajun. M-am oferit să lucrez eu în acea noapte. Marlen îşi programase tot concediul după naştere. Nu-i păsa unde va fi de sărbători.

De obicei, era punctuală când venea la lucru. Trecuse  jumătate de oră şi Marlen nu mai apărea. M-am gândit că se mişca greu din cauza burţii  şi-a zăpezii care se depusese afară.

Când, în sfârşit, a sunat la uşă, am rămas fără grai. Marlen, cu faţa tumefiată, cu o buză spartă, din care se mai prelingea un firicel de sânge stătea în faţa uşii cu privirea golită. Mi-a zis scurt:

– Să nu mă întrebi nimic şi să nu îndrăzneşti să-mi zici «ţi-am spus eu!».

Nu m-am putut abţine şi-am întrebat-o:

– Şi copilul? N-ai dreptul să-l supui la aşa ceva.

– E bine. Mi-a dat doar peste faţă. De fapt nici nu ştiu ce-a fost cu adevărat.

Pentru mine era clar: dacă încerca să-l acopere şi să-şi asume ea vina pentru bătaia primită, însemna că nu mai avea simţul realităţii. Bine că n-o lovise în burtă, dar şi-aşa tremuram toată de indignare. L-aş fi ucis pe ticălos. Numai un nemernic putea să-şi lovească nevasta gravidă. Acum ştiam că relaţia lor era una dintre călău şi victimă, nu dintre doi îndrăgostiţi. Să fi vrut Marlen şi n-ar mai fi scăpat. După câteva ore de muţenie a început să vorbească: Dinu venise beat de la mamă-sa. Ca şi cum  n-ar mai fi văzut-o până atunci atât de cochetă, s-a năpustit asupra ei lovind la întâmplare: „Aha! ai pe unul! are dreptate mama!” urla lovind şi icnind. A scăpat cu fuga din casă. Îi priveam chipul obosit, plin de tristeţe şi nu găseam măcar un cuvânt să-i spun. Dintotdeauna fusese pedantă şi îngrijită. Nici după pâine nu cobora fără să se dichisească. I-am zis fără prea mare convingere:

– Lasă-l, Marlen. E păcat de copil. Mai bine singură, decât cu aşa netrebnic.

Fără să schiţeze vreun gest, a continuat să povestească revelând un chip nebănuit al frumosului Dinu: faptul că nu ştiuse să gestioneze relaţia dintre soacră şi noră îl aruncase în braţele lui Bachus. Îşi ascundea neputinţa după accese de violenţă spărgând tot ceea ce-i ieşea în cale. A doua zi, plângea ca un copil şi-i cerea iertare, în genunchi, de parcă nu el ar fi fost fiara din seara trecută. Încet-încet, slăbiciunea lui se transferase Marlenei, care-l ierta de fiecare dată şi devenea tot mai supusă acceselor lui de furie. Acum, pentru prima dată pumnul lui nu s-a mai oprit în perete şi nici în vreun obiect aflat întâmplător în preajma sa ci, direct în faţa ei, «machiată».

O săptămână întreagă n-am putut închide un ochi. Mă urmărea chipul desfigurat al Marlenei şi mă inunda plânsul instantaneu. Pe mine, care plângeam din an în Paşti! De neputinţă. De revoltă.

A dus-o aşa câţiva ani buni. Faptul c-o lovea, devenise ceva obişnuit pentru toată lumea. Marlen se blazase şi căpătase o figură de femeie îndobitocită. Nu mi-a venit să cred când, într-o zi, mi-a spus:

– Sunt gravidă, iar. Dacă-i fac o fată, Dinu mi-a promis că se face cuminte: se lasă de băutură şi de poker. Îşi făcuse o gaşcă cu care pierdea nopţile, după care mergea acasă la părinţi să se culce. Cine ştie cum de mai ajunsese şi prin patul Marlenei.

– Nu pot să cred, i-am spus. Doar boii pot fi atît de consecvenţi ca tine ! Cum să te fac să priveşti adevărul în faţă?…

I s-a părut că am ceva cu ea. Că-i vreau răul. Relaţia dintre noi s-a răcit brusc. Am continuat s-o privesc de la distanţă cu tristeţe.

A născut fata. Pe Roxana. Dinu făcea crize de delirium tremens şi nici prin cap nu-i trecea să meargă la dezalcoolizare. Iar de Roxana, nici că-i păsa. Îl mai vedea rareori pe Andrei, care stătea mai mult pe la bunici. Bătrâna făcuse loc în sufletul ei nepotului, încercând să se debaraseze de un fiu care-i înşelase aşteptările.

După câţiva ani în care suportase cu stoicism bătăile lui Dinu, Marlen şi-a luat inima în dinţi şi-a divorţat. Bărbatul, altădată, atrăgător şi şarmant, devenise o umbră îmbibată de alcool. Procesul de divorţ a pus-o, mai degrabă, pe Marlen faţă-n faţă cu soacră-sa, care l-a manipulat pe Dinu până ce a mituit un judecător de i-a încredinţat ei băiatul.

A plâns Marlen, a încercat să se înţeleagă cu ei. N-a mers. Până la urma, s-a resemnat. Mai devreme sau mai târziu, Andrei avea să revină lângă ea. Timpul e marele Vindecător de suflete…

Am revăzut-o după ani buni: înflorise. Lucra în altă parte, aşa se explica faptul că ne întâlneam atât rar.

– Măiuţă, nici nu stii cât ma bucur ! M-am mutat la casă. Am amândoi copiii cu mine. Andrei s-a însurat. Nu i-a plăcut cartea, dar lucrează şi câştigă bine. Nici n-am sperat că-l voi mai recupera. Roxana e la Master, pleacă în Irlanda cu o bursă.

M-am bucurat alături de ea. Parcă Cineva  făcuse să se întâmple totul după un plan şi le ticluise cum nu se putea mai bine. Merita din plin tot ceea ce viaţa îi oferea acum. Prea le încasase una după alta. În treacăt, mi-a spus că şi Dinu îşi revenise. Cînd a ieşit de la dezalcoolizare s-a căsătorit cu asistenta care-l îngrijise şi mai avea o fetiţă.

Murise şi soacră-sa. Părea că viaţa intrase pe un făgaş normal.

Şi acum…

Orice cuvânt era de prisos.

Şi cît se luptase cu ceilalţi şi cu sine, Doamne, să-şi adune copiii acasă!

După ce ieşise la pensie căzuse într-o neagră depresie. Nu ştiu unde a găsit puterea să-şi revină şi să plece în Italia. M-a sunat Roxana să-mi spună că de-o lună n-o putea da jos din pat: nu mânca, nu se spăla, nu-i mai păsa de copii, nu-i mai păsa de sine. Stătea cu faţa la perete şi aştepta să moară. Cine ştie ce resorturi ascunse se declanşaseră în interiorul ei, chiar dacă, aparent, ar fi trebuit să fie mulţumită. Ştiam că-i plac crizantemele galbene; i-am luat un buchet şi m-am dus la ea acasă. Am gasit o stafie albită la păr, gălbejită, cu privirea plecată în alte lumi. Când a dat cu ochii de flori i-au dat lacrimile:

– Of! Maia, am obosit. Nu mai am nici o putere să trăiesc. Ce sens are să mă mai chinui aşa. Şi-i chinui şi pe copii. Gata, nu mai are nimeni nevoie de mine. Misiunea mea e încheiată.

Am reuşit cu greu s-o conving să meargă la medic. Ştiam ce înseamnă depresia şi că nu-i de glumit. Şi Marlen găsise puterea să se ridice din pat.

Peste două zile era înmormântarea. Marlen nu-l văzuse pe Andrei de doi ani, de când fusese ultima dată acasă… Când am dat cu ochii de ea, spre surprinderea mea, părea senină şi împăcată cu sine. Încercând să schiţeze un zâmbet mi-a spus ironic:

– Ăsta era singurul lucru care nu mi se întâmplase. De când am venit, mă tot întreb: dacă mi l-a luat pe Andrei, există Dumnezeu? Dacă Dumnezeu e Binele şi învinge, de ce mi-a făcut mie aşa un Rău? Şi-atâta l-am rugat!…În timp ce mă interoga astfel, îmi strângea braţul ca într-un cleşte, de-mi intraseră unghiile în carne. Dintr-o dată s-a oprit, a slăbit strânsoarea şi-a întors privirea către mormânt, ascultând cu atentie. Acolo, Liana, soţia lui Andrei, scâncea ca un copil şi se ruga de gropari, într-o litanie sfâşietoare:

Nu-l acoperiii… nu-l acoperiiii…

Sub privirile mele, Marlen s-a năruit în sine: chipul i s-a scofâlcit ca al unei bătrâne de optzeci de ani, lumina ochilor i s-a stins şi, cu un glas venit din altă lume, a murmurat, mai mult pentru sine:

-Prea târziu…

Ne-am întâlnit, din întâmplare, într-o seară, pe aleeea dintre blocuri. Părea că timpul s-a oprit în loc pentru ea: era neschimbată. Doar ochii înotau continuu în lacrimi, care se scurgeau înlăuntrul ei pe căi nevăzute. O cută îi brăzda fruntea de la un capăt la celălalt, creând impresia că se miră de ceva. Nu putuse şi nu voia să accepte asemenea „pedeapsă”. Pentru ea era clar că nu există Dumnezeu. Altfel, „ce mari păcate ar fi avut de plătit?” Cu mâna tremurând, a scos din geantă o fotografie cu chipul unui copil ce semăna ca o picătură de apă cu Andrei. Era darul pe care i-l oferise înainte să moară. Şi, în timp ce-mi întindea fotografia, dincolo de păienjenişul lacrimilor a schiţat un zâmbet firav.

Din vol. Maria Sava, Lacrimi de clown, Editura Pim, Iaşi, 2015