MICHAEL ONDAATJE – ÎN PIELEA UNUI LEU


“Lion’s Head” by Eugène Delacroix

 

“And I sing this for the freaks, and for the cripples and for the hunchbacks, for the burned and for the burning, for the maimed, for the broken and for the torn…”(Michael Ondaatje)

 

Philip Michael Ondaatje s-a născut pe 12 septembrie 1943, în Sri Lanka, Colombo (Ceylon) . În 1954 a părăsit ţara şi s-a stabilit în Anglia unde a stat până-n 1962, când a emigrat în Canada, devenind cetăţean canadian. Îşi face debutul în literatură cu volumul de poezie “The Dainty Monsters” (Monştrii graţioşi) în  1967. În 1970 publică un studiu despre poetul, cântăreţul şi prozatorul Leonard Cohen, intitulat “Leonard Cohen”. Începe să câştige notorietate naţională şi internaţională în anul 1970, după publicarea poemului narativ “The Collected Works of Billy the Kid” (Operele complete ale lui Billy the Kid). Primul său roman, “Coming Through Slaughter” (Prin omor) apare în anul 1976. Continuă cu proză memorialistică: “Running in the Family” (Chestiuni de familie), 1982. După ce în 1987 publică “In the Skin of Lion” (În pielea unui leu) în anul 1992 câştigă mult râvnitul premiu Booker Prize cu romanul “The English Patient” (Pacientul englez). În 1997, romanul “The English Patient” (1992) este ecranizat.  Filmul, cu acelaşi titlu, este regizat de Anthony Minghella, avându-i în distribuţie pe Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas, Julitte Binoche şi Willem Dafoe, câştigând nu mai puţin de 6 premii Oscar, inclusiv pe acela de «Cel mai bun film» După cum rareori se întâmplă, şi filmul,  şi cartea sunt realizări artistice majore, completându-se reciproc. Celebritatea marelui scriitor Michael Ondaatje sporeşte în anul 2000 după publicarea romanului “Anil’s Ghost” (Obsesia lui Anil), premiat cu Giller Prize, Governor General’s Award, Prix Medicis.

“The English Patient” rămâne una dintre marile cărţi ale secolului al XX-lea, nu atât prin subiectul abordat, cât prin realizarea stilistică a romanului. În limba română au mai fost traduse romanele: “In the Skin of Lion” (În pielea unui leu) 1987, “The English Patient” (Pacientul englez) 1992, “Anil’s Ghost “(Obsesia lui Anil) 2000 şi “Divisadero” (2007).

Marca scrierilor lui Ondaatje rămâne lirismul de cea mai bună calitate potenţat cu reflexivitatea şi cu elocvenţa.

Romanul “În pielea unui leu” (In the Skin of Lion)  poate fi citit pe mai multe straturi- poveste de dragoste, istorie a unui oraş, roman de aventuri, o profundă frescă socială a anilor tulburi, 1920-1930, ani în care oraşul canadian Toronto este invadat de imigranţi. Oricare ar fi cheia în care se doreşte interpretarea romanului, cititorul este acaparat încă de la primele pagini de suprarealismul imaginilor construite cu ajutorul unei fraze încărcată de poezie ce-ţi lasă, în final, acelaşi sentiment ca atunci când ai răsfoi un album cu fotografii îngălbenite. Evenimente reale se întretaie cu acţiuni imaginare dând forţă acestei evocări a vieţii primilor imigranţi -cei care şi-au sacrificat viaţa aducând civilizaţia  în  sălbăticia din Nordul îndepărtat.

Lumea este văzută prin ochii copilului Patrick Lewis, fiul unui imigrant, tăietor de lemne, născut în provincia Ontario. Pentru Patrick, tatăl său, Hazem Lewis, este un adevărat erou datorită ingeniozităţii cu care reuşeşte să facă faţă tuturor vitregiilor naturii din nordul Canadei. Primii imigranţi au fost tăietorii de lemne, cei care au defrişat pădurile pentru a face loc viitoarelor oraşe. Munca grea, copleşitoare, nu le dădea prea multe speranţe de supravieţuire. Patrick povesteşte plin de încîntare despre inovaţia tatălui său, care, pentru a uşura munca cărăuşilor de buşteni, punea dinamită şi arunca buştenii tăiaţi drept în râu, devenind astfel un personaj celebru şi foarte căutat pentru curajul său.

De o frumuseţe stranie este evocarea tabloului suprarealist în care sunt surprinşi tăietorii de lemne patinând, noaptea, cu torţe aprinse în mîini, pe râul Napanee. Născut la o fermă de vite unde ziua însemna muncă până la epuizare şi noaptea, somn, Patrick descoperă acest balet fantastic al trudiţilor muncitori ce patinau în toiul nopţii, lucru care-i schimbă viziunea asupra lumii: “Gheaţa scânteia . Pentru o clipă i s-a părut că dăduse peste vreo întâlnire a vrăjitoarelor sau peste vreunul dintre acele ritualuri druidice-ilustraţiile din manualul de istorie la care se zgâise ore-n şir…Un prilej de bucurie. Un dar. Zece bărbaţi care patinau, parte dintr-un joc. Unul dintre ei îi urmărea pe ceilalţi şi, o dată ce-l atingea pe altul, acesta devenea la rându-i urmăritorul. Fiecare ţinea în mână un snop de papură aprinse la capete. “

 Însă ceea ce l-a impresionat pe băiat n-a fost faptul că patinau cu atâta plăcere, ci bucuria de-a o face în toiul nopţii. Exact ca într-un vis. Atunci a descoperit că viaţa nu-i alcătuită doar din trudă, aşa cum văzuse la tatăl său, că sufletul îşi cere dreptul şi te poţi bucura făcând anumite sacrificii. “În această etapă a vieţii sale, mintea i-o luă înaintea trupului.”

Cu timpul, locul tăietorilor a fost luat de alţi imigranţi,  de cei care se pricepeau la construcţii. Un simbol al mărturiei în timp şi spaţiu pentru sacrificiile făcute în folosul generaţiilor care vor veni rămâne podul, construcţie ce leagă estul de vestul oraşului Toronto. Alte munci, alte mirosuri, alte pericole. “Podul se înalţă ca într-un vis. Va uni partea de est cu centrul oraşului. Va duce maşini, oameni, apă şi curent electric peste valea Donului. Va duce trenuri care încă n-au fost inventate.” Pe podul botezat “Prinţul Eduard” autorul surprinde alte imagini suprarealiste. În timp ce muncitorii ajunseseră cu construcţia aproape de final, pe pod a apărut un grup de cinci călugăriţe. Când aproape că ajunseseră la vreo treizeci de metri, un vânt iscat din senin “începu să le împrăştie care-ncotro“. “Le-a aruncat peste lopeţi, peste melanjoare de ciment. Zburau dintr-o parte în alta, la un pas să cadă peste margine.” Au fost salvate de muncitori în ultima clipă, mai puţin una dintre ele pe care a luat-o vântul, pur şi simplu . “A dispărut în beznă pe după al treilea perete de sprijin, în aerul întunecat, care nu ţinea nimic, poate doar uneori, pe zi, câte un nit sau vreun ciocan aruncat la întâmplare.” Edificiul îşi luase deja tributul în sânge, astfel că, frica celorlalţi de monstrul la care lucrau, dispăruse. Tot aici, tânărul Patrick cunoaşte un personaj la fel de curajos şi de faimos cum fusese tatăl său: Nicholas Temelcoff. Era omul care nu se dădea înapoi de la nimic. Se arunca în gol fără teamă şi făcea muncile cele mai periculoase fără nicio protecţie. Mişcările imigrantului macedonean, Nicholas Temelcoff, par a fi desprinse dintr-un alt tablou suprarealist. “Momentul era cubist“. El leagă cablurile zburând prin aer cu agilitate de la un pilon la celălalt.

Munca, aparent măruntă, a celor care trudesc la înălţarea oraşelor canadiene este imortalizată pe peliculă. Era perioada când apăruse filmul sonor. Eroul celebru care le va lumina chipul de bucurie acestor personaje de sacrificiu fiind vagabondul cu pălărie şi baston al cărui mers de raţă, legănat, va deveni celebru. Amuzamentul provocat spectatorilor de filmul mut este înlocuit cu fascinaţia peliculei sonore. Lumea evoluează, Canada devine un loc prosper în care imigranţii din Europa vin să strîngă bani pentru a se întoarce acasă să-şi deschidă propria afacere.

Romanul lui Ondaatje este populat cu o lume cosmopolită. Pe lângă imigranţii care făceau muncile cele mai dificile apar personajele autohtone, precum rechinul imobiliar, Ambrose Small, îmbogăţit peste noapte din administrarea teatrelor. Apoi, amanta acestuia, actriţa de duzină Clara Dickens, de care Patrick se îndrăgosteşte. Povestea de dragoste dintre Patrick şi Clara sfârşeşte brusc, ea părăsindu-l pentru milionarul Ambrose care se retrăsese în sălbăticie, obosit de notorietate.

Abordând un ton uşor ironic, naratorul recurge la un procedeu narativ foarte modern: îşi exprimă punctul de vedere legat de diegeza romanului tradiţional, autorul omniscient şi omnipotent făcându-şi simţită prezenţa pe tot parcursul acţiunii. “Patrick Lewis a trăit toată viaţa lângă romane, lângă poveştile lor clare. Autorii care însoţeau personajele I-au clarificat întotdeauna motivele. Evenimentele lumii au ridicat întotdeauna eroii din mizerie. Cărţile se terminau cu testamente rectificate şi poveşti de dragoste solvabile. Chiar şi amantul izgonit accepta că, în cele din urmă, conflictul s-a încheiat.”

Construcţia oraşului Toronto se continuă şi în adâncime: tunelul care trece pe sub lacul Ontario, uzina de apă a oraşului sunt alte edificii care-şi primesc tributul în sânge de imigrant. Cu această ocazie începe să prindă viaţă mişcarea sindicală. Patrick o cunoaşte pe Alice Gull şi se angajează la tăbăcăria Wickett şi Craig. Povestea lor de dragoste capătă noi sensuri. Niciuna din muncile de până acum nu fusese ca aceea din tăbăcărie unde, măcelarii, cei care omorau vitele lovindu-le cu un baros în cap, tăietorii de piele şi vopsitorii deveniseră nişte brute care încercau să supravieţuiască. Remarcabile în romanul “În pielea unui leu”, ca de altfel în toate romanele lui Ondaatje, sunt scenele de dragoste, încărcate de lirism şi pasiune. Scene pline de senzualitate, în care toate simţurile personajelor intră în alertă, gestica simplă de zi cu zi  capătând semnificaţii de ritual: “Tot ce le rămânea în piele era mirosul de care nici o femeie nu se putea apropia în pat. Alice se întindea lângă trupul vlăguit al lui Patrick, atingându-i gâtul cu buzele, şi ştia că e lângă mirosul lui, ştia că soţiile vopsitorilor nu vor mai avea niciodată parte de mirosul neîntinat al bărbaţilor lor. Chiar dacă şi-ar fi smuls din trup pigmenţii şi cristalele de sare, tot ar fi mirosit a îngerul cu care se luptau în bazine, în gropi. De culoarea cărnii.

Un personaj la fel de pitoresc, cum sunt toate personajele romanului, este hoţul Caravaggio (pe care-l vom reîntâlni în Pacientul englez, împreună cu Hanna, fetiţa lui Alice Gull), iubit de frumoasa Giannetta cu care se şi căsătoreşte. Trebuie să recunoaştem în toată ţesătura acestui roman măiestria cu care autorul croieşte  destinele personajelor, astfel încât să se întretaie cu cel al eroului principal, Patrick Lewis.

Pe sânge de imigrant se înalţă metropolele Canadei, pe a cărei întindere şerpuiesc şoselele podurile, viaductele şi toate edificiile celelalte, semne ale apariţiei civilizaţiei. O lume înnoită, mult mai sofisticată o înlocuieşte pe cea simplă şi veche. Viaţa începe să pulseze pe alte coordonate şi nimeni nu-şi mai aminteşte nici de Hazen Lewis, care arunca copacii direct în apă râului, dinamitându-i, nici de curajosul Nicholas Themelcoff care zbura de la un pilon la celălat al podului întinzând reţeaua de cable, nici de rechinul Ambrose, nici de hoţul Caravaggio, nici de Harris, primarul cel nebun, care supraveghease construirea tunelului de sub lacul Ontario, cu orice preţ. Moartea iubitei sale, Alice Gull, într-o confruntare a sindicaliştilor cu anarhiştii l-au determinat, în final, pe Patrick Lewis să încerce să se răzbune pe acest imens malaxor care devenise societatea de consum canadiană şi să arunce-n aer cea mai măreaţă construcţie a sa: tunelul. N-are suficientă putere de decizie şi finalul romanului rămâne sub semnul normalităţii. “Nici o poveste nu va mai fi vreodată spusă ca şi când ar fi singura.” (John Berger)

Poveştile despre curajul imigranţilor al căror sacrificiu a stat temelie viitoarei societăţi de consum canadiene, vor fi înlocuite cu alte poveşti lipsite de ineditul celor care au marcat pionieratul. Pentru că lucrurile trainice, cu adevărat importante, se petrec departe de ochiul iscoditor al publicului, în locuri în care puterea nu-şi are locul. Cartea lui Ondaatje este un seducător imn închinat marginalităţii, acolo unde se poate învăţa, în primul rând, lecţia umilinţei, a fragilităţii şi  a perisabilităţii vieţii în mijlocul naturii virgine.

                         

 
Bibliografie: Michael Ondaatje, În pielea unui leu, Editura Polirom, Iaşi, 2004
 

 

MARLEN

 Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să ducă o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen. N-o mai văzusem de ceva vreme şi, între noi se rupsese firul unei prietenii, vechi de ani de zile. Ne luase viaţa înainte şi încercam să supravieţuim fiecare aşa cum ne ducea mintea. Pînă mai zilele trecute, cînd, am primit un telefon de la o cunoştinţă comună:

– Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei. Noi mergem c-o maşină la capelă. Dacă vrei, te aşteptăm…

Am amuţit. Se învîrtea parcă toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gîndit atunci.

„Şi Marlen”?

Biata de ea! Se pensionase şi plecase în Italia. La început mai primeam cîte un telefon de la ea:

– Maia, nu mai pot! O să-mi iau cîmpii într-o bună zi. Dar, n-am ce face. Trebuie să-mi ajut copiii. Ce să fac c-o pensie de 700 de lei? Aici măcar am totul asigurat şi le trimit lunar 500 de euro.

Îngrijea de un bătrîn împreună cu o sârboaică. Trebuia supravegheat continuu. Îl ţineau legat de pat, altfel, deşi zăcea de ani de zile ca o legumă, uneori îl scăpau şi cu greu îl mai găseau prin vila imensă, moştenire de familie. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte în care îl păzea sârboaica: se ridicase ca un strigoi din pat şi-a dispărut…

Şi-acum Andrei, Nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune. O ştiam pe Marlen din tinereţe. Fusese una dintre cele mai frumoase femei ale târgului. Pe unde trecea, întorceau bărbaţii capul după ea. Pe mine mă fascinaseră ochii ei mari şi albaştri, de un albastru ireal, care, atunci când era tristă, deveneau verde-tulbure. Nu înţelegeam cum o femeie atât de frumoasă ca Marlen nu putuse ţine niciodată un bărbat pe lîngă ea. Era frumoasă, era talentată şi-avea un suflet cald… De câte ori mă întâlneam cu ea, îmi umpleam bateriile. Tot timpul era veselă şi parcă avea soluţii pentru toate problemele altora.

În tinereţe jucase teatru într-o trupă de amatori. Avea talent cu carul şi, probabil, dacă ar fi avut şi «pile», ar fi intrat la IATC. Încercase, dar s-a lămurit repede cum stăteau treburile în capitală: «nu-i loc de mine, Maia, dragă, acolo». Atunci l-a cunoscut pe Dinu, iubirea vieţii ei: bărbat frumos, dar «neînţărcat», cum glumea ea. Nu făcea nici un pas fără aprobarea mamei lui. Mai în glumă, mai în serios, o avertizasem:

– Marlen, nu faci bine. Fugi acum cît mai poţi. Te va distruge şi tu nu meriţi asta. E imatur şi tu n-ai nici o şansă să-i tai cordonul ombilical.

Vorbeam singură. Era îndrăgostită pînă peste urechi şi Dinu devenise întregul ei univers. A venit într-o zi şi mi-a zis:

– Maia, trebuie să mă mărit. Am rămas gravidă şi dacă află mama, mă ucide.

Am întrebat-o scurt:

-Dinu vrea? Nu mi-a răspuns, dar a căzut pe gânduri. Nici viitoarea soacră n-a fost prea încântată. Mirosea că ceva nu-i în regulă cu «copilul» ei şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-l vada cu «putoarea»  (aşa o gratula pe Marlen), legată de gât. „E prea tânăr să aibă responsabilităţi.” Şi la ea, acasă, nu-i lipsea nimic. Cine i-ar mai fi dus cafeluţa la pat dimineaţa? Numai că-l îmbrobodise, cu lucruri necurate…

S-a ales Marlen cu un soţ care, încă mai copilărea, şi cu un duşman de moarte, pentru toată viaţa, în soacră-sa.

– Ai grijă, Marlen, îi spusesem. Staţi departe de scorpie…cu ea, nu aveţi nici o şansă…

A râs  şi mi-a zis că n-am de ce să-mi fac griji, atâta timp cât Dinu o iubea. Au făcut nunta într-o duminică cu un soare blând de septembrie. Apoi a dispărut o vreme: plecase în luna de miere. Când ne-am reîntâlnit mi s-a părut schimbată. Avea un aer de tristeţe pe care nu i-l cunoşteam. Ceva nu era în regulă cu ea, dar mi-am zis că-i de la sarcină.

Avea ditamai burta şi-o purta de parcă, acum-acum, ar scăpa-o pe jos.

Se apropiau sărbătorile  Crăciunului şi la serviciu toţi se înghesuiau să-şi ia liber. Mai ales, în noaptea de Ajun. M-am oferit să lucrez eu în acea noapte. Marlen îşi programase tot concediul după naştere. Nu-i păsa unde va fi de sărbători.

De obicei, era punctuală când venea la lucru. Trecuse  jumătate de oră şi Marlen nu mai apărea. M-am gândit că se mişca greu din cauza burţii  şi-a zăpezii care se depusese afară.

Când, în sfârşit, a sunat la uşă, am rămas fără grai. Marlen, cu faţa tumefiată, cu o buză spartă, din care se mai prelingea un firicel de sânge stătea în faţa uşii cu privirea golită. Mi-a zis scurt:

– Să nu mă întrebi nimic şi să nu îndrăzneşti să-mi zici «ţi-am spus eu!».

Nu m-am putut abţine şi-am întrebat-o:

– Şi copilul? N-ai dreptul să-l supui la aşa ceva.

– E bine. Mi-a dat doar peste faţă. De fapt nici nu ştiu ce-a fost cu adevărat.

Pentru mine era clar: dacă încerca să-l acopere şi să-şi asume ea vina pentru bătaia primită, însemna că nu mai avea simţul realităţii. Bine că n-o lovise în burtă, dar şi-aşa tremuram toată de indignare. L-aş fi ucis pe ticălos. Numai un nemernic putea să-şi lovească nevasta gravidă. Acum ştiam că relaţia lor era una dintre călău şi victimă, nu dintre doi îndrăgostiţi. Să fi vrut Marlen şi n-ar mai fi scăpat. După câteva ore de muţenie a început să vorbească: Dinu venise beat de la mamă-sa. Ca şi cum  n-ar mai fi văzut-o până atunci atât de cochetă, s-a năpustit asupra ei lovind la întâmplare: „Aha! ai pe unul! are dreptate mama!” urla lovind şi icnind. A scăpat cu fuga din casă. Îi priveam chipul obosit, plin de tristeţe şi nu găseam măcar un cuvânt să-i spun. Dintotdeauna fusese pedantă şi îngrijită. Nici după pâine nu cobora fără să se dichisească. I-am zis fără prea mare convingere:

– Lasă-l, Marlen. E păcat de copil. Mai bine singură, decât cu aşa netrebnic.

Fără să schiţeze vreun gest, a continuat să povestească revelând un chip nebănuit al frumosului Dinu: faptul că nu ştiuse să gestioneze relaţia dintre soacră şi noră îl aruncase în braţele lui Bachus. Îşi ascundea neputinţa după accese de violenţă spărgând tot ceea ce-i ieşea în cale. A doua zi, plângea ca un copil şi-i cerea iertare, în genunchi, de parcă nu el ar fi fost fiara din seara trecută. Încet-încet, slăbiciunea lui se transferase Marlenei, care-l ierta de fiecare dată şi devenea tot mai supusă acceselor lui de furie. Acum, pentru prima dată pumnul lui nu s-a mai oprit în perete şi nici în vreun obiect aflat întâmplător în preajma sa ci, direct în faţa ei, «machiată».

O săptămână întreagă n-am putut închide un ochi. Mă urmărea chipul desfigurat al Marlenei şi mă inunda plânsul instantaneu. Pe mine, care plângeam din an în Paşti! De neputinţă. De revoltă.

A dus-o aşa câţiva ani buni. Faptul c-o lovea, devenise ceva obişnuit pentru toată lumea. Marlen se blazase şi căpătase o figură de femeie îndobitocită. Nu mi-a venit să cred când, într-o zi, mi-a spus:

– Sunt gravidă, iar. Dacă-i fac o fată, Dinu mi-a promis că se face cuminte: se lasă de băutură şi de poker. Îşi făcuse o gaşcă cu care pierdea nopţile, după care mergea acasă la părinţi să se culce. Cine ştie cum de mai ajunsese şi prin patul Marlenei.

– Nu pot să cred, i-am spus. Doar boii pot fi atît de consecvenţi ca tine ! Cum să te fac să priveşti adevărul în faţă?…

I s-a părut că am ceva cu ea. Că-i vreau răul. Relaţia dintre noi s-a răcit brusc. Am continuat s-o privesc de la distanţă cu tristeţe.

A născut fata. Pe Roxana. Dinu făcea crize de delirium tremens şi nici prin cap nu-i trecea să meargă la dezalcoolizare. Iar de Roxana, nici că-i păsa. Îl mai vedea rareori pe Andrei, care stătea mai mult pe la bunici. Bătrâna făcuse loc în sufletul ei nepotului, încercând să se debaraseze de un fiu care-i înşelase aşteptările.

După câţiva ani în care suportase cu stoicism bătăile lui Dinu, Marlen şi-a luat inima în dinţi şi-a divorţat. Bărbatul, altădată, atrăgător şi şarmant, devenise o umbră îmbibată de alcool. Procesul de divorţ a pus-o, mai degrabă, pe Marlen faţă-n faţă cu soacră-sa, care l-a manipulat pe Dinu până ce a mituit un judecător de i-a încredinţat ei băiatul.

A plâns Marlen, a încercat să se înţeleagă cu ei. N-a mers. Până la urma, s-a resemnat. Mai devreme sau mai târziu, Andrei avea să revină lângă ea. Timpul e marele Vindecător de suflete…

Am revăzut-o după ani buni: înflorise. Lucra în altă parte, aşa se explica faptul că ne întâlneam atât rar.

– Măiuţă, nici nu stii cât ma bucur ! M-am mutat la casă. Am amândoi copiii cu mine. Andrei s-a însurat. Nu i-a plăcut cartea, dar lucrează şi câştigă bine. Nici n-am sperat că-l voi mai recupera. Roxana e la Master, pleacă în Irlanda cu o bursă.

M-am bucurat alături de ea. Parcă Cineva  făcuse să se întâmple totul după un plan şi le ticluise cum nu se putea mai bine. Merita din plin tot ceea ce viaţa îi oferea acum. Prea le încasase una după alta. În treacăt, mi-a spus că şi Dinu îşi revenise. Cînd a ieşit de la dezalcoolizare s-a căsătorit cu asistenta care-l îngrijise şi mai avea o fetiţă.

Murise şi soacră-sa. Părea că viaţa intrase pe un făgaş normal.

Şi acum…

Orice cuvânt era de prisos.

Şi cît se luptase cu ceilalţi şi cu sine, Doamne, să-şi adune copiii acasă!

După ce ieşise la pensie căzuse într-o neagră depresie. Nu ştiu unde a găsit puterea să-şi revină şi să plece în Italia. M-a sunat Roxana să-mi spună că de-o lună n-o putea da jos din pat: nu mânca, nu se spăla, nu-i mai păsa de copii, nu-i mai păsa de sine. Stătea cu faţa la perete şi aştepta să moară. Cine ştie ce resorturi ascunse se declanşaseră în interiorul ei, chiar dacă, aparent, ar fi trebuit să fie mulţumită. Ştiam că-i plac crizantemele galbene; i-am luat un buchet şi m-am dus la ea acasă. Am gasit o stafie albită la păr, gălbejită, cu privirea plecată în alte lumi. Când a dat cu ochii de flori i-au dat lacrimile:

– Of! Maia, am obosit. Nu mai am nici o putere să trăiesc. Ce sens are să mă mai chinui aşa. Şi-i chinui şi pe copii. Gata, nu mai are nimeni nevoie de mine. Misiunea mea e încheiată.

Am reuşit cu greu s-o conving să meargă la medic. Ştiam ce înseamnă depresia şi că nu-i de glumit. Şi Marlen găsise puterea să se ridice din pat.

Peste două zile era înmormântarea. Marlen nu-l văzuse pe Andrei de doi ani, de când fusese ultima dată acasă… Când am dat cu ochii de ea, spre surprinderea mea, părea senină şi împăcată cu sine. Încercând să schiţeze un zâmbet mi-a spus ironic:

– Ăsta era singurul lucru care nu mi se întâmplase. De când am venit, mă tot întreb: dacă mi l-a luat pe Andrei, există Dumnezeu? Dacă Dumnezeu e Binele şi învinge, de ce mi-a făcut mie aşa un Rău? Şi-atâta l-am rugat!…În timp ce mă interoga astfel, îmi strângea braţul ca într-un cleşte, de-mi intraseră unghiile în carne. Dintr-o dată s-a oprit, a slăbit strânsoarea şi-a întors privirea către mormânt, ascultând cu atentie. Acolo, Liana, soţia lui Andrei, scâncea ca un copil şi se ruga de gropari, într-o litanie sfâşietoare:

Nu-l acoperiii… nu-l acoperiiii…

Sub privirile mele, Marlen s-a năruit în sine: chipul i s-a scofâlcit ca al unei bătrâne de optzeci de ani, lumina ochilor i s-a stins şi, cu un glas venit din altă lume, a murmurat, mai mult pentru sine:

-Prea târziu…

Ne-am întâlnit, din întâmplare, într-o seară, pe aleeea dintre blocuri. Părea că timpul s-a oprit în loc pentru ea: era neschimbată. Doar ochii înotau continuu în lacrimi, care se scurgeau înlăuntrul ei pe căi nevăzute. O cută îi brăzda fruntea de la un capăt la celălalt, creând impresia că se miră de ceva. Nu putuse şi nu voia să accepte asemenea „pedeapsă”. Pentru ea era clar că nu există Dumnezeu. Altfel, „ce mari păcate ar fi avut de plătit?” Cu mâna tremurând, a scos din geantă o fotografie cu chipul unui copil ce semăna ca o picătură de apă cu Andrei. Era darul pe care i-l oferise înainte să moară. Şi, în timp ce-mi întindea fotografia, dincolo de păienjenişul lacrimilor a schiţat un zâmbet firav.

Din vol. Maria Sava, Lacrimi de clown, Editura Pim, Iaşi, 2015
 

(INTERVIU CU ISTORICUL FLORI BĂLĂNESCU)

 

 
Paul Goma 75 – „Un om liber care a făcut istorie”
Maria Sava.: Cine sunteţi, stimată doamnă Flori Bălănescu, şi de unde atâta curaj să-i staţi alături lui Paul Goma, marele indezirabil, memoria vie a tuturor laşităţilor celor care se cred dumnezeii culturii române contemporane?
Flori Bălănescu.: Cine sunt eu mai puţin contează, cred, şi pentru că e destul de delicat să poţi răspunde la o asemenea întrebare. Sunt un om simplu şi lipsit de putere, care nu îl părăseşte pe Paul Goma pentru că înţelege cine este Paul Goma. Dacă vreţi, curajul meu este voinţa de a fi alături de marele scriitor.
M.S.: „….de ce Dumnezeul şi Paştele mamei noastre ne-am născut, dacă nu avem picătură de memorie?” se întreabă marele scriitor în dialogul realizat cu dumneavoastră (Dialog, Flori Stănescu – Paul Goma, Ed. Vremea, 2008). Acum, după 20 de ani de la revoluţia din decembrie ’89 ne afundăm tot mai mult în mlaştinile istoriei, ca naţie. Trăim sub semnul răsturnării valorilor, al dispreţului faţă de cei care s-au lăsat martirizaţi pentru o cauză nobilă, aşa cum este şi scriitorul Paul Goma. Existenţa „experimentului Piteşti”, pe care l-a descris şi Paul Goma în Patimile după Piteşti şi despre care Stéphane Courtois spunea: „Este cu adevărat un experiment de necrezut, cel mai dus la extrem” impunea un proces al comunismului?
F.B.: Procesul comunismului în varianta Nürnberg ar fi fost necesar şi fără să fi existat în istoria şi în conştiinţa noastră plaga Piteşti. Memoria noastră slăbită de atâtea amnezii voite ar fi trebuit să fie traumatizată, să o resimţim cronic după 1990, aşa încât Procesul la care ne referim să se fi impus de la sine. Însă, noi, românii, ne pierdem foarte lesne în gargare înflăcărate, pe tonuri ritoase, cu izuri revoluţionare. Până în toamna anului 1949, când a început reeducarea în închisoarea de la Piteşti, vechiul regim din România primise toate loviturile mortale necesare preluării puterii de către comunişti: falsa reformă agrară, înlăturarea regimului monarhic, desfiinţarea partidelor politice, marile valuri de arestări, înfiinţarea Securităţii, debutul colectivizării, naţionalizările etc. etc. Toate acestea s-au făcut după model sovietic, prin abuz, ilegalitate, crimă. Cu mari suferinţe omeneşti. Erau de ajuns pentru un proces al comunismului, 45 de ani mai târziu. Reeducarea nu a fost decât vârful aisbergului. Dacă vreţi, un detaliu care nu face decât să sublinieze prin oroare, grotesc şi neverosimil criminalitatea regimului comunist. Discuţia despre reeducare este însă mai amplă, dacă o abordăm din perspectiva a ceea ce Goma a numit „reeducarea la scară naţională”.
M.S.: Paul Goma este acuzat de antisemitism şi de negaţionism. Am să vă dau un citat din cartea lui Alain Besançon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea şoah-ului”: „Comunismul nu e o invenţie evreiască. Este mai uşor să-i găsim originile în creştinism decât în iudaism, care n-a făcut în această privinţă decât să-i calce pe urme. Dar numeroşi evrei i s-au raliat încă de la naşterea sa, la mijlocul secolului XIX-lea, asociindu-i-se ulterior cu acelaşi zel şi convingere nezdruncinată, abandonându-şi astfel comunitatea, istoria şi credinţa, la fel cum creştinii şi le-au abandonat pe ale lor. În această aventură, evreii au jucat un rol important, dar rareori principal. În 1917, majoritatea evreilor din Rusia nu au urmat partidul bolşevic. Ei au ocupat în acest partid poziţii de prim-plan, însă tot mai subordonate pe măsură ce lua amploare antisemitismul. Rămâne adevărat că personaje ca Iagoda, Kaganovici şi mulţi alţii în Rusia, în Europa Centrală şi de Est rivalizează cu cei mai mari criminali ai secolului”. De ce adevărul lui Besançon e mai adevăr decât al lui Paul Goma, acuzat de antisemitism pentru eseul „Săptămâna Roşie”, a cărui esenţă este: noi românii să ne asumăm ticăloşii noştri, în aceeaşi măsură n-ar trebui şi evreii să şi-i asume pe ai lor?
F.B.: Cred că este o chestiune de abordare şi/ sau de ton. Paul Goma este scriitor. Iar discursul său rămâne fidel stilisticii bine subliniate a scriitorului. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul Paul Goma spune altceva decât istoricul, ori decât eseistul. Pe de altă parte, spre deosebire de mulţi dintre cei care scriu despre această tematică Paul Goma are curajul de a spune exact ceea ce ştie şi gândeşte, pentru că are exerciţiul libertăţii, al normalităţii. Este neplăcut, poate chiar dureros, dar noi nu avem acest exerciţiu. Folosesc un „noi” generic, în care nu intră doar românii. Oamenii, în general, sunt tentaţi să reacţioneze schematic pentru că sunt deformaţi de reţete gata mestecate. Ştiu mulţi oameni care îşi iau măsuri de precauţie ca să nu li se aplice eticheta de „antisemit”, unora le este teamă să pronunţe/ scrie cuvântul „evreu”, indiferent de context. „Antisemitismul” şi, mai ales, anti-antisemitismul au fost şi sunt tot mai ideologizate. Din câte ştim cu toţii, ideologiile încorsetează. Este frustrant şi nefiresc, anormal, să impui altora ceea ce ţie nu îţi convine, prieşte; suferinţa, ca şi bunăstarea sau fericirea popoarelor (dacă ar fi să admitem că există aşa ceva) nu se transmit ca bunuri de tezaur, nu îţi asigură nici capital de demnitate şi nici nu trebuie să te arunce în groapa cu lei. Fiecare naţiune, fiecare popor trebuie să lupte în permanenţă pentru conştiinţa istorică şi culturală, dar nu pe seama altora. Cum ar spune Goma: suferinţa se merită! Din păcate, nici românii nu au avut dorinţa de a rupe răul de la rădăcină, de a se privi în oglindă fiind decişi să suporte orice ar fi aflat dincolo. Este ca în medicină: să ai curajul de a afla cum arăţi pe dinăuntru. Cel mai performant ecograf nu poate fi decât propria conştiinţă. Paul Goma nu este nici „antisemit”, nici „negaţionist” (un alt eufemism). Pentru că este, pur şi simplu, un om liber, un scriitor normal. Toate exagerările în ceea ce îl priveşte sunt hărţuieli care nu au de a face cu o dezbatere liberă de prejudecăţi şi de, în primul rând, ceea ce aş numi – tarele corectitudinii politice. Care a devenit o altă faţă a cenzurii, una dintre cele mai subtile metode de a frâna libertatea de expresie.
M.S.: Vremelnicii diriguitori ai culturii române contemporane încearcă să inducă marelui public ideea că Paul Goma e doar un mare disident frustrat pe motiv că nu i se acordă onorurile cuvenite, valoarea lui ca scriitor fiind minimalizată. Însuşi marele scriitor spune că încă din anii ’70 „…s-a luat decizia de a-l tăcea pe Goma, de a nu se scrie despre el, nici de bine, nici de rău, deci de a-l inexista”. Nimic nou sub soare. Se pare că în ticăloşia lor ştiu că mai rea decât moartea fizică este moartea prin uitare. Asta îmi aminteşte de judecata solomonică a  înţeleptul Etan ben Hosia: „Întrucât moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosia nu i s-a părut potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului şi aşa mai departe,
Şi întrucât, din amintita pricină, i se pare la fel de nepotrivit să-l trimită pe pârâtul Etan ben Hosaia în ocnele sau carierele noastre de piatră ori la preoţii din Bet-şan ori în alte aşezări,
Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii; nici unul din cuvintele sale să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe calea tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris niciodată vreun rând”. (p. 284) (Relatare despre regele David– Stefan Heym) 
Cine se teme de Paul Goma şi de ce este ţinut la uşa culturii române, în vreme ce marii ticăloşi au fost iertaţi, că doar „a fost o vină generală”?
F.S.: Cred că am răspuns, indirect. Dar aş vrea să mai spun ceva: Nu „toată lumea” se teme de Paul Goma. Iar Goma nu poate fi minimalizat pentru că îl ţin unii în afara marii scene. El face parte din cultura română, a intrat singur. Şi în această cultură, aşa cum este ea, şi câtă… sunt mulţi care îl apreciază, care scriu despre Paul Goma şi despre scrierile sale. Dacă vă referiţi, însă, la „puternicii zilei”, la oamenii cu hăţurile culturii, atunci, da, aveţi dreptate. Tinerii îl descoperă cu uimire şi încântare, am în ultima vreme tot mai multe semnale. Un mare scriitor nu poate fi ocultat la nesfârşit de artizanii canoanelor şi istoriilor literare. Şi vom avea cât de curând ce să le oferim românilor, mai tineri sau mai puţin tineri: Paul Goma este deja disponibil în forma de editare clasică, dar urmează surprize. 
Este destul de simplu de răspuns la întrebarea „de ce?”: oglinda introspecţiei le arată uşierilor şi portăreilor literelor române ceva ce nu le place. Fiinţa omenească este atât de repede adaptabilă confortului, încât îi este mai la îndemână cămaşa călduroasă decât conştiinţa cârcotaşă.
Nu are rost să intrăm în detalii despre profilul moral al intelectualilor în comunism. Cei care îl marginalizează şi ocultează pe Paul Goma azi nu îşi fac probleme de felul în care sunt percepuţi, de cum vor rămâne în istorie (a literaturii, eventual) pentru că şi-au bătut joc de singurul scriitor care a fost în stare să fie consecvent cu principiul normalităţii; că au încercat să îl ucidă simbolic folosind armele Securităţii, că după 1989 au continuat politica regimului comunist: nu este nici la 21 de ani de la căderea oficială a comunismului în România cetăţean român şi membru al USR sau al AFDPR. Niciunul dintre consilierii prezidenţiali, miniştrii, preşedinţii de asociaţii şi comiţii de după 1989 – toţi „intelectuali de marcă” sau „directori de conştiinţă” – nu a fost muncit de grija de a contribui la repunerea firească în drepturi a lui Paul Goma.
Nu vreau să grafiez niciun nume, îşi fac singuri destulă reclamă.
M.S.: Am recitit de câteva ori „Din calidor”. Pentru mine este una dintre cele mai frumoase evocări ale matricei în care s-a ivit şi format un scriitor. Asociez muzicalitatea textului cu „Concertul pentru pian nr. 2 în C minor,” al lui Rachmaninov. Au acelaşi tragism – povestea „Paradisului pierdut”, paradis al copilăriei. Citeam zilele trecute că scriitorul a acceptat invitaţia scriitorilor din Basarabia de-a se întoarce la locul de baştină, să-şi revadă „calidorul” lui drag. În vreme ce-mi arătam bucuria unei astfel de decizii, pe un site, un tânăr poet basarabean spunea: „mare dezamăgire-l aşteaptă”. Revedeţi o posibilă întoarcere a scriitorului acasă, ori va avea aceeaşi soartă precum Bălcescu: „patriis extorris ab oris”? Să fie adevărat că nu putem să ne desprindem nicicum din fatalitatea de-a ne crucifica cei mai buni fii, ca naţie, aşa cum bine zicea un prieten?
F.B. M-a bucurat şi pe mine iniţiativa. Dar nu mai mult de atât. Nu mai cred în astfel de lucruri până nu văd. În luna august am făcut o vizită privată cu un grup de prieteni la Mana, în regiunea Orhei-Basarabia. Este destul de trist, dar Mana actuală nu mai este ce a reţinut copilul Paul Goma. Calidorul a fost salvat, din fericire pentru noi, în romanul „Din calidor”. În jurul numelui Paul Goma s-a inflamat multă lume în ultima vreme. Rămâne de văzut dacă românii, că sunt din dreapta ori din stânga Prutului, sunt în stare să se ţină de propriile vorbe.
O întoarcere a lui Paul Goma „acasă” ţine de alte resorturi, iar oamenii politici români de pe cele două maluri ştiu foarte bine acest lucru. Este tragic, dar scriitorul român exilat de 33 de ani la Paris, într-un refugiu politic ce pare fără izbăvire, s-a salvat prin limba română, care i-a fost singura acasă. Este imposibil să poţi să îl minţi pe Paul Goma, să îi iei ochii cu sclipiciuri ca unui copil. Pe 2 octombrie împlineşte 75 de ani şi este ruşinos că autorităţile române nu au găsit un dram de bun simţ pentru a restabili un strop de demnitate naţională, (re)punându-l pe Paul Goma în drepturile care i-au fost furate de statul comunist şi de cobreslaşii scriitori.
Revenind la întrebarea Dvs. nr. 2 aş vrea să spun că Paul Goma nu s-a lăsat „martirizat”, ci a luptat mereu. Dacă citiţi cărţile sale (Ostinato, Gherla-Lăteşti, Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui) veţi observa că s-a luptat în permanenţă, că şi-a luat mereu în răspăr şi în derâdere torţionarii, chiar şi atunci când încercau să îl transforme în contrariul a ceea ce ştim că este.
Nu este un martir.
Paul Goma este un mare luptător, un neasemuit scriitor şi, indiferent de guvernământ, un om liber care a făcut istorie. Aici este forţa sa. De aceea este detestat şi marginalizat.
Pentru că Paul Goma este Exemplul.
Iaşi, Septembrie, 2010

Interviu publicat în revista “Faleze de Piatră”

 

 

J. L. Borges- CĂRŢILE ŞI NOAPTEA

 
 Mount Parnassus – Raphael

Iară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”

Eminescu

Close both eyes
to see with the other eye.
Rumi
 
În anul 1977 Borges începe seria de conferinţe de la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, conferinţe pe care criticii literari le numeau mai degrabă “charlas”-“a sta la taifas”, “a face conversaţie”. Asemeni scrisului său, marcat de simplitate, la prima vedere, dar încărcat de erudiţie, în clipa în care începi să-l pătrunzi, conferinţele lui Borges scoteau în evidenţă o personalitate puternică cu o inteligenţă deosebită care ştia să împărtăşescă auditoriului, cu nobleţe şi simplitate, cele mai adânci trăiri. Motiv pentru care conferinţele  umpleau până la refuz sălile din Buenos Aires şi, apoi, din Montevideo.
La Borges totul este fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul, algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară.”(Guillermo Sucre)
 În 1955  Borges fusese numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. A considerat această numire ca pe un dar la care nu îndrăznise vreodată să viseze. Un dar care venise prea târziu pentru el, fiind aproape orb. O ironie a sorţii–să te afli continuu printre cărţi – 900 de mii de exemplare-şi-n acelaşi timp să nu le poţi citi. Borges a considerat că cele două lucruri i-au fost dăruite cu un scop. Domnul îi arăta calea pe care să apuce astfel încât infirmitatea să-i înnobileze fiinţa, nu s-o adâncească în întuneric şi neputinţă. “Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu.” Aflat în mijlocul Paradisului, Borges a scris “Poemul darurilor”, închinat înaintaşului său Groussac, fost director al Bibliotecii Naţionale orb şi el.  Dar şi lui Jose Marmol, cel cu care completa mistica cifră trei a orbilor “stăpâni” în Paradisul Cărţilor.
 
 În cartea despre antroposofie, Rudolf Steiner afirmă: “atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.”Această frază avea să-l determine pe Borges să creeze altceva pentru a pune în locul lumii vizibile pe care o pierduse. Împreună cu tinerii care frecventau biblioteca s-a apucat să înveţe limba şi literature engleză începând de la origini. Era o nouă cale de-a pătrunde în lumea strămoşilor saxoni şi scandinavi care, plecând din Danemarca, Germania şi Ţările de jos, ocupaseră “Englalandul”, pământul anglilor. Studiul limbii anglo-saxone i-a deschis nebănuita şi neasemuita cale a frumuseţii poeziei vechi cu incantaţiile ei mistice, poezie a oralităţii în care auditivul este determinant.
 
Citind prelegerea lui Borges mi-am amintit de un alt mare spirit, Unamuno, şi de cartea sa “Agonia creştinismului”. Pentru Unamuno, apariţia Bibliei a însemnat înlocuirea Verbului cu Litera, un pas uriaş înapoi, în cultura omenirii în viziunea sa.  Întreaga cultura orală  a druizilor, accesibilă doar iniţiaţilor, cu timpul s-a diluat. Borges are geniul de a reface acest drum de la Literă către Verb, fapt care-i va marca puternic opera. Poemele sale sunt atinse de nimbul genialităţii tocmai datorită acestei lumini deschise în noaptea dăruită de zei. “Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, “Elogiul umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”
 Versul lui Shakespeare: “Looking on darkness which the blind to do sie” se referă, de fapt, nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii normali lumea lor ci, la o lume diferită, lumea umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Umbra potenţează misterul adăugând noi sensuri lumii, mai ales, când orbul are şi  vocaţie artistică. Borges readuce în prim plan o lume a orbilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali, a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.
 
Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: “grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate auditivă“. De aici, acea maximă: “muzica înaintea tuturor lucrurilor“, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.
Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”
 
Poezia este aceeaşi, indiferent de curentele în care au încadrat-o istoricii literari. Însă versurile păstrează o forţă, o muzicalitate şi un prestigiu al lor, doar în original. Rare sunt cazurile de traducători care pot reda într-o oarecare măsură frumuseţea originală a versurilor traduse. Sunt ei înşişi poeţi de mare valoare.
 
Un alt orb, în ale cărui versuri covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literature. La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I a refuzat, cu nobleţe, să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: “Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.
Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul “Paradisul pierdut” s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris “Paradisul pierdut” şi “Paradisul regăsit”. Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile :“eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(“orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit “in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă.
 
La începutul conferinţei, Borges aminteşte de francezul Paul-Francois Groussac  care fusese director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires şi care-şi pierduse vederea din cauza glaucomului. Însă, ca şi Borges, Groussac  are două opere-cea istorică conform formaţiei principale şi cea  literară scrisă în spaniolă, limbă pe care a aprofundat-o într-atât de mult, încât a ajuns să fie considerat unul dintre marii prozatori de limbă spaniolă.
 
Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane- “Ulisse” şi “Finnegans Wake”, iar pe de alta opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. “Din toate câte mi s-au întâmplat, spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.
 
 Alături de atâtea ilustre exemple, Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt, dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. “Tot ceea ce i se întâmplă–inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile-toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.”
Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea,  îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale.
 
Şi pentru că am vorbit de însingurare aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. “Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. “Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepusculul zilei dar şi al vieţii,  lumea vizibilă se îndepărtează dar,Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea(Poemul darurilor-J.L.Borges) .
 
 
 Bibliografie: Jorge Luis, Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea, 1988