MARLEN

 Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să ducă o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen. N-o mai văzusem de ceva vreme şi, între noi se rupsese firul unei prietenii, vechi de ani de zile. Ne luase viaţa înainte şi încercam să supravieţuim fiecare aşa cum ne ducea mintea. Pînă mai zilele trecute, cînd, am primit un telefon de la o cunoştinţă comună:

– Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei. Noi mergem c-o maşină la capelă. Dacă vrei, te aşteptăm…

Am amuţit. Se învîrtea parcă toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gîndit atunci.

„Şi Marlen”?

Biata de ea! Se pensionase şi plecase în Italia. La început mai primeam cîte un telefon de la ea:

– Maia, nu mai pot! O să-mi iau cîmpii într-o bună zi. Dar, n-am ce face. Trebuie să-mi ajut copiii. Ce să fac c-o pensie de 700 de lei? Aici măcar am totul asigurat şi le trimit lunar 500 de euro.

Îngrijea de un bătrîn împreună cu o sârboaică. Trebuia supravegheat continuu. Îl ţineau legat de pat, altfel, deşi zăcea de ani de zile ca o legumă, uneori îl scăpau şi cu greu îl mai găseau prin vila imensă, moştenire de familie. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte în care îl păzea sârboaica: se ridicase ca un strigoi din pat şi-a dispărut…

Şi-acum Andrei, Nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune. O ştiam pe Marlen din tinereţe. Fusese una dintre cele mai frumoase femei ale târgului. Pe unde trecea, întorceau bărbaţii capul după ea. Pe mine mă fascinaseră ochii ei mari şi albaştri, de un albastru ireal, care, atunci când era tristă, deveneau verde-tulbure. Nu înţelegeam cum o femeie atât de frumoasă ca Marlen nu putuse ţine niciodată un bărbat pe lîngă ea. Era frumoasă, era talentată şi-avea un suflet cald… De câte ori mă întâlneam cu ea, îmi umpleam bateriile. Tot timpul era veselă şi parcă avea soluţii pentru toate problemele altora.

În tinereţe jucase teatru într-o trupă de amatori. Avea talent cu carul şi, probabil, dacă ar fi avut şi «pile», ar fi intrat la IATC. Încercase, dar s-a lămurit repede cum stăteau treburile în capitală: «nu-i loc de mine, Maia, dragă, acolo». Atunci l-a cunoscut pe Dinu, iubirea vieţii ei: bărbat frumos, dar «neînţărcat», cum glumea ea. Nu făcea nici un pas fără aprobarea mamei lui. Mai în glumă, mai în serios, o avertizasem:

– Marlen, nu faci bine. Fugi acum cît mai poţi. Te va distruge şi tu nu meriţi asta. E imatur şi tu n-ai nici o şansă să-i tai cordonul ombilical.

Vorbeam singură. Era îndrăgostită pînă peste urechi şi Dinu devenise întregul ei univers. A venit într-o zi şi mi-a zis:

– Maia, trebuie să mă mărit. Am rămas gravidă şi dacă află mama, mă ucide.

Am întrebat-o scurt:

-Dinu vrea? Nu mi-a răspuns, dar a căzut pe gânduri. Nici viitoarea soacră n-a fost prea încântată. Mirosea că ceva nu-i în regulă cu «copilul» ei şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-l vada cu «putoarea»  (aşa o gratula pe Marlen), legată de gât. „E prea tânăr să aibă responsabilităţi.” Şi la ea, acasă, nu-i lipsea nimic. Cine i-ar mai fi dus cafeluţa la pat dimineaţa? Numai că-l îmbrobodise, cu lucruri necurate…

S-a ales Marlen cu un soţ care, încă mai copilărea, şi cu un duşman de moarte, pentru toată viaţa, în soacră-sa.

– Ai grijă, Marlen, îi spusesem. Staţi departe de scorpie…cu ea, nu aveţi nici o şansă…

A râs  şi mi-a zis că n-am de ce să-mi fac griji, atâta timp cât Dinu o iubea. Au făcut nunta într-o duminică cu un soare blând de septembrie. Apoi a dispărut o vreme: plecase în luna de miere. Când ne-am reîntâlnit mi s-a părut schimbată. Avea un aer de tristeţe pe care nu i-l cunoşteam. Ceva nu era în regulă cu ea, dar mi-am zis că-i de la sarcină.

Avea ditamai burta şi-o purta de parcă, acum-acum, ar scăpa-o pe jos.

Se apropiau sărbătorile  Crăciunului şi la serviciu toţi se înghesuiau să-şi ia liber. Mai ales, în noaptea de Ajun. M-am oferit să lucrez eu în acea noapte. Marlen îşi programase tot concediul după naştere. Nu-i păsa unde va fi de sărbători.

De obicei, era punctuală când venea la lucru. Trecuse  jumătate de oră şi Marlen nu mai apărea. M-am gândit că se mişca greu din cauza burţii  şi-a zăpezii care se depusese afară.

Când, în sfârşit, a sunat la uşă, am rămas fără grai. Marlen, cu faţa tumefiată, cu o buză spartă, din care se mai prelingea un firicel de sânge stătea în faţa uşii cu privirea golită. Mi-a zis scurt:

– Să nu mă întrebi nimic şi să nu îndrăzneşti să-mi zici «ţi-am spus eu!».

Nu m-am putut abţine şi-am întrebat-o:

– Şi copilul? N-ai dreptul să-l supui la aşa ceva.

– E bine. Mi-a dat doar peste faţă. De fapt nici nu ştiu ce-a fost cu adevărat.

Pentru mine era clar: dacă încerca să-l acopere şi să-şi asume ea vina pentru bătaia primită, însemna că nu mai avea simţul realităţii. Bine că n-o lovise în burtă, dar şi-aşa tremuram toată de indignare. L-aş fi ucis pe ticălos. Numai un nemernic putea să-şi lovească nevasta gravidă. Acum ştiam că relaţia lor era una dintre călău şi victimă, nu dintre doi îndrăgostiţi. Să fi vrut Marlen şi n-ar mai fi scăpat. După câteva ore de muţenie a început să vorbească: Dinu venise beat de la mamă-sa. Ca şi cum  n-ar mai fi văzut-o până atunci atât de cochetă, s-a năpustit asupra ei lovind la întâmplare: „Aha! ai pe unul! are dreptate mama!” urla lovind şi icnind. A scăpat cu fuga din casă. Îi priveam chipul obosit, plin de tristeţe şi nu găseam măcar un cuvânt să-i spun. Dintotdeauna fusese pedantă şi îngrijită. Nici după pâine nu cobora fără să se dichisească. I-am zis fără prea mare convingere:

– Lasă-l, Marlen. E păcat de copil. Mai bine singură, decât cu aşa netrebnic.

Fără să schiţeze vreun gest, a continuat să povestească revelând un chip nebănuit al frumosului Dinu: faptul că nu ştiuse să gestioneze relaţia dintre soacră şi noră îl aruncase în braţele lui Bachus. Îşi ascundea neputinţa după accese de violenţă spărgând tot ceea ce-i ieşea în cale. A doua zi, plângea ca un copil şi-i cerea iertare, în genunchi, de parcă nu el ar fi fost fiara din seara trecută. Încet-încet, slăbiciunea lui se transferase Marlenei, care-l ierta de fiecare dată şi devenea tot mai supusă acceselor lui de furie. Acum, pentru prima dată pumnul lui nu s-a mai oprit în perete şi nici în vreun obiect aflat întâmplător în preajma sa ci, direct în faţa ei, «machiată».

O săptămână întreagă n-am putut închide un ochi. Mă urmărea chipul desfigurat al Marlenei şi mă inunda plânsul instantaneu. Pe mine, care plângeam din an în Paşti! De neputinţă. De revoltă.

A dus-o aşa câţiva ani buni. Faptul c-o lovea, devenise ceva obişnuit pentru toată lumea. Marlen se blazase şi căpătase o figură de femeie îndobitocită. Nu mi-a venit să cred când, într-o zi, mi-a spus:

– Sunt gravidă, iar. Dacă-i fac o fată, Dinu mi-a promis că se face cuminte: se lasă de băutură şi de poker. Îşi făcuse o gaşcă cu care pierdea nopţile, după care mergea acasă la părinţi să se culce. Cine ştie cum de mai ajunsese şi prin patul Marlenei.

– Nu pot să cred, i-am spus. Doar boii pot fi atît de consecvenţi ca tine ! Cum să te fac să priveşti adevărul în faţă?…

I s-a părut că am ceva cu ea. Că-i vreau răul. Relaţia dintre noi s-a răcit brusc. Am continuat s-o privesc de la distanţă cu tristeţe.

A născut fata. Pe Roxana. Dinu făcea crize de delirium tremens şi nici prin cap nu-i trecea să meargă la dezalcoolizare. Iar de Roxana, nici că-i păsa. Îl mai vedea rareori pe Andrei, care stătea mai mult pe la bunici. Bătrâna făcuse loc în sufletul ei nepotului, încercând să se debaraseze de un fiu care-i înşelase aşteptările.

După câţiva ani în care suportase cu stoicism bătăile lui Dinu, Marlen şi-a luat inima în dinţi şi-a divorţat. Bărbatul, altădată, atrăgător şi şarmant, devenise o umbră îmbibată de alcool. Procesul de divorţ a pus-o, mai degrabă, pe Marlen faţă-n faţă cu soacră-sa, care l-a manipulat pe Dinu până ce a mituit un judecător de i-a încredinţat ei băiatul.

A plâns Marlen, a încercat să se înţeleagă cu ei. N-a mers. Până la urma, s-a resemnat. Mai devreme sau mai târziu, Andrei avea să revină lângă ea. Timpul e marele Vindecător de suflete…

Am revăzut-o după ani buni: înflorise. Lucra în altă parte, aşa se explica faptul că ne întâlneam atât rar.

– Măiuţă, nici nu stii cât ma bucur ! M-am mutat la casă. Am amândoi copiii cu mine. Andrei s-a însurat. Nu i-a plăcut cartea, dar lucrează şi câştigă bine. Nici n-am sperat că-l voi mai recupera. Roxana e la Master, pleacă în Irlanda cu o bursă.

M-am bucurat alături de ea. Parcă Cineva  făcuse să se întâmple totul după un plan şi le ticluise cum nu se putea mai bine. Merita din plin tot ceea ce viaţa îi oferea acum. Prea le încasase una după alta. În treacăt, mi-a spus că şi Dinu îşi revenise. Cînd a ieşit de la dezalcoolizare s-a căsătorit cu asistenta care-l îngrijise şi mai avea o fetiţă.

Murise şi soacră-sa. Părea că viaţa intrase pe un făgaş normal.

Şi acum…

Orice cuvânt era de prisos.

Şi cît se luptase cu ceilalţi şi cu sine, Doamne, să-şi adune copiii acasă!

După ce ieşise la pensie căzuse într-o neagră depresie. Nu ştiu unde a găsit puterea să-şi revină şi să plece în Italia. M-a sunat Roxana să-mi spună că de-o lună n-o putea da jos din pat: nu mânca, nu se spăla, nu-i mai păsa de copii, nu-i mai păsa de sine. Stătea cu faţa la perete şi aştepta să moară. Cine ştie ce resorturi ascunse se declanşaseră în interiorul ei, chiar dacă, aparent, ar fi trebuit să fie mulţumită. Ştiam că-i plac crizantemele galbene; i-am luat un buchet şi m-am dus la ea acasă. Am gasit o stafie albită la păr, gălbejită, cu privirea plecată în alte lumi. Când a dat cu ochii de flori i-au dat lacrimile:

– Of! Maia, am obosit. Nu mai am nici o putere să trăiesc. Ce sens are să mă mai chinui aşa. Şi-i chinui şi pe copii. Gata, nu mai are nimeni nevoie de mine. Misiunea mea e încheiată.

Am reuşit cu greu s-o conving să meargă la medic. Ştiam ce înseamnă depresia şi că nu-i de glumit. Şi Marlen găsise puterea să se ridice din pat.

Peste două zile era înmormântarea. Marlen nu-l văzuse pe Andrei de doi ani, de când fusese ultima dată acasă… Când am dat cu ochii de ea, spre surprinderea mea, părea senină şi împăcată cu sine. Încercând să schiţeze un zâmbet mi-a spus ironic:

– Ăsta era singurul lucru care nu mi se întâmplase. De când am venit, mă tot întreb: dacă mi l-a luat pe Andrei, există Dumnezeu? Dacă Dumnezeu e Binele şi învinge, de ce mi-a făcut mie aşa un Rău? Şi-atâta l-am rugat!…În timp ce mă interoga astfel, îmi strângea braţul ca într-un cleşte, de-mi intraseră unghiile în carne. Dintr-o dată s-a oprit, a slăbit strânsoarea şi-a întors privirea către mormânt, ascultând cu atentie. Acolo, Liana, soţia lui Andrei, scâncea ca un copil şi se ruga de gropari, într-o litanie sfâşietoare:

Nu-l acoperiii… nu-l acoperiiii…

Sub privirile mele, Marlen s-a năruit în sine: chipul i s-a scofâlcit ca al unei bătrâne de optzeci de ani, lumina ochilor i s-a stins şi, cu un glas venit din altă lume, a murmurat, mai mult pentru sine:

-Prea târziu…

Ne-am întâlnit, din întâmplare, într-o seară, pe aleeea dintre blocuri. Părea că timpul s-a oprit în loc pentru ea: era neschimbată. Doar ochii înotau continuu în lacrimi, care se scurgeau înlăuntrul ei pe căi nevăzute. O cută îi brăzda fruntea de la un capăt la celălalt, creând impresia că se miră de ceva. Nu putuse şi nu voia să accepte asemenea „pedeapsă”. Pentru ea era clar că nu există Dumnezeu. Altfel, „ce mari păcate ar fi avut de plătit?” Cu mâna tremurând, a scos din geantă o fotografie cu chipul unui copil ce semăna ca o picătură de apă cu Andrei. Era darul pe care i-l oferise înainte să moară. Şi, în timp ce-mi întindea fotografia, dincolo de păienjenişul lacrimilor a schiţat un zâmbet firav.

Din vol. Maria Sava, Lacrimi de clown, Editura Pim, Iaşi, 2015
 

(INTERVIU CU ISTORICUL FLORI BĂLĂNESCU)

 

 
Paul Goma 75 – „Un om liber care a făcut istorie”
Maria Sava.: Cine sunteţi, stimată doamnă Flori Bălănescu, şi de unde atâta curaj să-i staţi alături lui Paul Goma, marele indezirabil, memoria vie a tuturor laşităţilor celor care se cred dumnezeii culturii române contemporane?
Flori Bălănescu.: Cine sunt eu mai puţin contează, cred, şi pentru că e destul de delicat să poţi răspunde la o asemenea întrebare. Sunt un om simplu şi lipsit de putere, care nu îl părăseşte pe Paul Goma pentru că înţelege cine este Paul Goma. Dacă vreţi, curajul meu este voinţa de a fi alături de marele scriitor.
M.S.: „….de ce Dumnezeul şi Paştele mamei noastre ne-am născut, dacă nu avem picătură de memorie?” se întreabă marele scriitor în dialogul realizat cu dumneavoastră (Dialog, Flori Stănescu – Paul Goma, Ed. Vremea, 2008). Acum, după 20 de ani de la revoluţia din decembrie ’89 ne afundăm tot mai mult în mlaştinile istoriei, ca naţie. Trăim sub semnul răsturnării valorilor, al dispreţului faţă de cei care s-au lăsat martirizaţi pentru o cauză nobilă, aşa cum este şi scriitorul Paul Goma. Existenţa „experimentului Piteşti”, pe care l-a descris şi Paul Goma în Patimile după Piteşti şi despre care Stéphane Courtois spunea: „Este cu adevărat un experiment de necrezut, cel mai dus la extrem” impunea un proces al comunismului?
F.B.: Procesul comunismului în varianta Nürnberg ar fi fost necesar şi fără să fi existat în istoria şi în conştiinţa noastră plaga Piteşti. Memoria noastră slăbită de atâtea amnezii voite ar fi trebuit să fie traumatizată, să o resimţim cronic după 1990, aşa încât Procesul la care ne referim să se fi impus de la sine. Însă, noi, românii, ne pierdem foarte lesne în gargare înflăcărate, pe tonuri ritoase, cu izuri revoluţionare. Până în toamna anului 1949, când a început reeducarea în închisoarea de la Piteşti, vechiul regim din România primise toate loviturile mortale necesare preluării puterii de către comunişti: falsa reformă agrară, înlăturarea regimului monarhic, desfiinţarea partidelor politice, marile valuri de arestări, înfiinţarea Securităţii, debutul colectivizării, naţionalizările etc. etc. Toate acestea s-au făcut după model sovietic, prin abuz, ilegalitate, crimă. Cu mari suferinţe omeneşti. Erau de ajuns pentru un proces al comunismului, 45 de ani mai târziu. Reeducarea nu a fost decât vârful aisbergului. Dacă vreţi, un detaliu care nu face decât să sublinieze prin oroare, grotesc şi neverosimil criminalitatea regimului comunist. Discuţia despre reeducare este însă mai amplă, dacă o abordăm din perspectiva a ceea ce Goma a numit „reeducarea la scară naţională”.
M.S.: Paul Goma este acuzat de antisemitism şi de negaţionism. Am să vă dau un citat din cartea lui Alain Besançon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea şoah-ului”: „Comunismul nu e o invenţie evreiască. Este mai uşor să-i găsim originile în creştinism decât în iudaism, care n-a făcut în această privinţă decât să-i calce pe urme. Dar numeroşi evrei i s-au raliat încă de la naşterea sa, la mijlocul secolului XIX-lea, asociindu-i-se ulterior cu acelaşi zel şi convingere nezdruncinată, abandonându-şi astfel comunitatea, istoria şi credinţa, la fel cum creştinii şi le-au abandonat pe ale lor. În această aventură, evreii au jucat un rol important, dar rareori principal. În 1917, majoritatea evreilor din Rusia nu au urmat partidul bolşevic. Ei au ocupat în acest partid poziţii de prim-plan, însă tot mai subordonate pe măsură ce lua amploare antisemitismul. Rămâne adevărat că personaje ca Iagoda, Kaganovici şi mulţi alţii în Rusia, în Europa Centrală şi de Est rivalizează cu cei mai mari criminali ai secolului”. De ce adevărul lui Besançon e mai adevăr decât al lui Paul Goma, acuzat de antisemitism pentru eseul „Săptămâna Roşie”, a cărui esenţă este: noi românii să ne asumăm ticăloşii noştri, în aceeaşi măsură n-ar trebui şi evreii să şi-i asume pe ai lor?
F.B.: Cred că este o chestiune de abordare şi/ sau de ton. Paul Goma este scriitor. Iar discursul său rămâne fidel stilisticii bine subliniate a scriitorului. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul Paul Goma spune altceva decât istoricul, ori decât eseistul. Pe de altă parte, spre deosebire de mulţi dintre cei care scriu despre această tematică Paul Goma are curajul de a spune exact ceea ce ştie şi gândeşte, pentru că are exerciţiul libertăţii, al normalităţii. Este neplăcut, poate chiar dureros, dar noi nu avem acest exerciţiu. Folosesc un „noi” generic, în care nu intră doar românii. Oamenii, în general, sunt tentaţi să reacţioneze schematic pentru că sunt deformaţi de reţete gata mestecate. Ştiu mulţi oameni care îşi iau măsuri de precauţie ca să nu li se aplice eticheta de „antisemit”, unora le este teamă să pronunţe/ scrie cuvântul „evreu”, indiferent de context. „Antisemitismul” şi, mai ales, anti-antisemitismul au fost şi sunt tot mai ideologizate. Din câte ştim cu toţii, ideologiile încorsetează. Este frustrant şi nefiresc, anormal, să impui altora ceea ce ţie nu îţi convine, prieşte; suferinţa, ca şi bunăstarea sau fericirea popoarelor (dacă ar fi să admitem că există aşa ceva) nu se transmit ca bunuri de tezaur, nu îţi asigură nici capital de demnitate şi nici nu trebuie să te arunce în groapa cu lei. Fiecare naţiune, fiecare popor trebuie să lupte în permanenţă pentru conştiinţa istorică şi culturală, dar nu pe seama altora. Cum ar spune Goma: suferinţa se merită! Din păcate, nici românii nu au avut dorinţa de a rupe răul de la rădăcină, de a se privi în oglindă fiind decişi să suporte orice ar fi aflat dincolo. Este ca în medicină: să ai curajul de a afla cum arăţi pe dinăuntru. Cel mai performant ecograf nu poate fi decât propria conştiinţă. Paul Goma nu este nici „antisemit”, nici „negaţionist” (un alt eufemism). Pentru că este, pur şi simplu, un om liber, un scriitor normal. Toate exagerările în ceea ce îl priveşte sunt hărţuieli care nu au de a face cu o dezbatere liberă de prejudecăţi şi de, în primul rând, ceea ce aş numi – tarele corectitudinii politice. Care a devenit o altă faţă a cenzurii, una dintre cele mai subtile metode de a frâna libertatea de expresie.
M.S.: Vremelnicii diriguitori ai culturii române contemporane încearcă să inducă marelui public ideea că Paul Goma e doar un mare disident frustrat pe motiv că nu i se acordă onorurile cuvenite, valoarea lui ca scriitor fiind minimalizată. Însuşi marele scriitor spune că încă din anii ’70 „…s-a luat decizia de a-l tăcea pe Goma, de a nu se scrie despre el, nici de bine, nici de rău, deci de a-l inexista”. Nimic nou sub soare. Se pare că în ticăloşia lor ştiu că mai rea decât moartea fizică este moartea prin uitare. Asta îmi aminteşte de judecata solomonică a  înţeleptul Etan ben Hosia: „Întrucât moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosia nu i s-a părut potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului şi aşa mai departe,
Şi întrucât, din amintita pricină, i se pare la fel de nepotrivit să-l trimită pe pârâtul Etan ben Hosaia în ocnele sau carierele noastre de piatră ori la preoţii din Bet-şan ori în alte aşezări,
Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii; nici unul din cuvintele sale să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe calea tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris niciodată vreun rând”. (p. 284) (Relatare despre regele David– Stefan Heym) 
Cine se teme de Paul Goma şi de ce este ţinut la uşa culturii române, în vreme ce marii ticăloşi au fost iertaţi, că doar „a fost o vină generală”?
F.S.: Cred că am răspuns, indirect. Dar aş vrea să mai spun ceva: Nu „toată lumea” se teme de Paul Goma. Iar Goma nu poate fi minimalizat pentru că îl ţin unii în afara marii scene. El face parte din cultura română, a intrat singur. Şi în această cultură, aşa cum este ea, şi câtă… sunt mulţi care îl apreciază, care scriu despre Paul Goma şi despre scrierile sale. Dacă vă referiţi, însă, la „puternicii zilei”, la oamenii cu hăţurile culturii, atunci, da, aveţi dreptate. Tinerii îl descoperă cu uimire şi încântare, am în ultima vreme tot mai multe semnale. Un mare scriitor nu poate fi ocultat la nesfârşit de artizanii canoanelor şi istoriilor literare. Şi vom avea cât de curând ce să le oferim românilor, mai tineri sau mai puţin tineri: Paul Goma este deja disponibil în forma de editare clasică, dar urmează surprize. 
Este destul de simplu de răspuns la întrebarea „de ce?”: oglinda introspecţiei le arată uşierilor şi portăreilor literelor române ceva ce nu le place. Fiinţa omenească este atât de repede adaptabilă confortului, încât îi este mai la îndemână cămaşa călduroasă decât conştiinţa cârcotaşă.
Nu are rost să intrăm în detalii despre profilul moral al intelectualilor în comunism. Cei care îl marginalizează şi ocultează pe Paul Goma azi nu îşi fac probleme de felul în care sunt percepuţi, de cum vor rămâne în istorie (a literaturii, eventual) pentru că şi-au bătut joc de singurul scriitor care a fost în stare să fie consecvent cu principiul normalităţii; că au încercat să îl ucidă simbolic folosind armele Securităţii, că după 1989 au continuat politica regimului comunist: nu este nici la 21 de ani de la căderea oficială a comunismului în România cetăţean român şi membru al USR sau al AFDPR. Niciunul dintre consilierii prezidenţiali, miniştrii, preşedinţii de asociaţii şi comiţii de după 1989 – toţi „intelectuali de marcă” sau „directori de conştiinţă” – nu a fost muncit de grija de a contribui la repunerea firească în drepturi a lui Paul Goma.
Nu vreau să grafiez niciun nume, îşi fac singuri destulă reclamă.
M.S.: Am recitit de câteva ori „Din calidor”. Pentru mine este una dintre cele mai frumoase evocări ale matricei în care s-a ivit şi format un scriitor. Asociez muzicalitatea textului cu „Concertul pentru pian nr. 2 în C minor,” al lui Rachmaninov. Au acelaşi tragism – povestea „Paradisului pierdut”, paradis al copilăriei. Citeam zilele trecute că scriitorul a acceptat invitaţia scriitorilor din Basarabia de-a se întoarce la locul de baştină, să-şi revadă „calidorul” lui drag. În vreme ce-mi arătam bucuria unei astfel de decizii, pe un site, un tânăr poet basarabean spunea: „mare dezamăgire-l aşteaptă”. Revedeţi o posibilă întoarcere a scriitorului acasă, ori va avea aceeaşi soartă precum Bălcescu: „patriis extorris ab oris”? Să fie adevărat că nu putem să ne desprindem nicicum din fatalitatea de-a ne crucifica cei mai buni fii, ca naţie, aşa cum bine zicea un prieten?
F.B. M-a bucurat şi pe mine iniţiativa. Dar nu mai mult de atât. Nu mai cred în astfel de lucruri până nu văd. În luna august am făcut o vizită privată cu un grup de prieteni la Mana, în regiunea Orhei-Basarabia. Este destul de trist, dar Mana actuală nu mai este ce a reţinut copilul Paul Goma. Calidorul a fost salvat, din fericire pentru noi, în romanul „Din calidor”. În jurul numelui Paul Goma s-a inflamat multă lume în ultima vreme. Rămâne de văzut dacă românii, că sunt din dreapta ori din stânga Prutului, sunt în stare să se ţină de propriile vorbe.
O întoarcere a lui Paul Goma „acasă” ţine de alte resorturi, iar oamenii politici români de pe cele două maluri ştiu foarte bine acest lucru. Este tragic, dar scriitorul român exilat de 33 de ani la Paris, într-un refugiu politic ce pare fără izbăvire, s-a salvat prin limba română, care i-a fost singura acasă. Este imposibil să poţi să îl minţi pe Paul Goma, să îi iei ochii cu sclipiciuri ca unui copil. Pe 2 octombrie împlineşte 75 de ani şi este ruşinos că autorităţile române nu au găsit un dram de bun simţ pentru a restabili un strop de demnitate naţională, (re)punându-l pe Paul Goma în drepturile care i-au fost furate de statul comunist şi de cobreslaşii scriitori.
Revenind la întrebarea Dvs. nr. 2 aş vrea să spun că Paul Goma nu s-a lăsat „martirizat”, ci a luptat mereu. Dacă citiţi cărţile sale (Ostinato, Gherla-Lăteşti, Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui) veţi observa că s-a luptat în permanenţă, că şi-a luat mereu în răspăr şi în derâdere torţionarii, chiar şi atunci când încercau să îl transforme în contrariul a ceea ce ştim că este.
Nu este un martir.
Paul Goma este un mare luptător, un neasemuit scriitor şi, indiferent de guvernământ, un om liber care a făcut istorie. Aici este forţa sa. De aceea este detestat şi marginalizat.
Pentru că Paul Goma este Exemplul.
Iaşi, Septembrie, 2010

Interviu publicat în revista “Faleze de Piatră”

 

 

J. L. Borges- CĂRŢILE ŞI NOAPTEA

 
 Mount Parnassus – Raphael

Iară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”

Eminescu

Close both eyes
to see with the other eye.
Rumi
 
În anul 1977 Borges începe seria de conferinţe de la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, conferinţe pe care criticii literari le numeau mai degrabă “charlas”-“a sta la taifas”, “a face conversaţie”. Asemeni scrisului său, marcat de simplitate, la prima vedere, dar încărcat de erudiţie, în clipa în care începi să-l pătrunzi, conferinţele lui Borges scoteau în evidenţă o personalitate puternică cu o inteligenţă deosebită care ştia să împărtăşescă auditoriului, cu nobleţe şi simplitate, cele mai adânci trăiri. Motiv pentru care conferinţele  umpleau până la refuz sălile din Buenos Aires şi, apoi, din Montevideo.
La Borges totul este fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul, algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară.”(Guillermo Sucre)
 În 1955  Borges fusese numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. A considerat această numire ca pe un dar la care nu îndrăznise vreodată să viseze. Un dar care venise prea târziu pentru el, fiind aproape orb. O ironie a sorţii–să te afli continuu printre cărţi – 900 de mii de exemplare-şi-n acelaşi timp să nu le poţi citi. Borges a considerat că cele două lucruri i-au fost dăruite cu un scop. Domnul îi arăta calea pe care să apuce astfel încât infirmitatea să-i înnobileze fiinţa, nu s-o adâncească în întuneric şi neputinţă. “Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu.” Aflat în mijlocul Paradisului, Borges a scris “Poemul darurilor”, închinat înaintaşului său Groussac, fost director al Bibliotecii Naţionale orb şi el.  Dar şi lui Jose Marmol, cel cu care completa mistica cifră trei a orbilor “stăpâni” în Paradisul Cărţilor.
 
 În cartea despre antroposofie, Rudolf Steiner afirmă: “atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.”Această frază avea să-l determine pe Borges să creeze altceva pentru a pune în locul lumii vizibile pe care o pierduse. Împreună cu tinerii care frecventau biblioteca s-a apucat să înveţe limba şi literature engleză începând de la origini. Era o nouă cale de-a pătrunde în lumea strămoşilor saxoni şi scandinavi care, plecând din Danemarca, Germania şi Ţările de jos, ocupaseră “Englalandul”, pământul anglilor. Studiul limbii anglo-saxone i-a deschis nebănuita şi neasemuita cale a frumuseţii poeziei vechi cu incantaţiile ei mistice, poezie a oralităţii în care auditivul este determinant.
 
Citind prelegerea lui Borges mi-am amintit de un alt mare spirit, Unamuno, şi de cartea sa “Agonia creştinismului”. Pentru Unamuno, apariţia Bibliei a însemnat înlocuirea Verbului cu Litera, un pas uriaş înapoi, în cultura omenirii în viziunea sa.  Întreaga cultura orală  a druizilor, accesibilă doar iniţiaţilor, cu timpul s-a diluat. Borges are geniul de a reface acest drum de la Literă către Verb, fapt care-i va marca puternic opera. Poemele sale sunt atinse de nimbul genialităţii tocmai datorită acestei lumini deschise în noaptea dăruită de zei. “Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, “Elogiul umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”
 Versul lui Shakespeare: “Looking on darkness which the blind to do sie” se referă, de fapt, nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii normali lumea lor ci, la o lume diferită, lumea umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Umbra potenţează misterul adăugând noi sensuri lumii, mai ales, când orbul are şi  vocaţie artistică. Borges readuce în prim plan o lume a orbilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali, a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.
 
Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: “grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate auditivă“. De aici, acea maximă: “muzica înaintea tuturor lucrurilor“, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.
Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”
 
Poezia este aceeaşi, indiferent de curentele în care au încadrat-o istoricii literari. Însă versurile păstrează o forţă, o muzicalitate şi un prestigiu al lor, doar în original. Rare sunt cazurile de traducători care pot reda într-o oarecare măsură frumuseţea originală a versurilor traduse. Sunt ei înşişi poeţi de mare valoare.
 
Un alt orb, în ale cărui versuri covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literature. La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I a refuzat, cu nobleţe, să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: “Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.
Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul “Paradisul pierdut” s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris “Paradisul pierdut” şi “Paradisul regăsit”. Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile :“eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(“orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit “in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă.
 
La începutul conferinţei, Borges aminteşte de francezul Paul-Francois Groussac  care fusese director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires şi care-şi pierduse vederea din cauza glaucomului. Însă, ca şi Borges, Groussac  are două opere-cea istorică conform formaţiei principale şi cea  literară scrisă în spaniolă, limbă pe care a aprofundat-o într-atât de mult, încât a ajuns să fie considerat unul dintre marii prozatori de limbă spaniolă.
 
Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane- “Ulisse” şi “Finnegans Wake”, iar pe de alta opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. “Din toate câte mi s-au întâmplat, spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.
 
 Alături de atâtea ilustre exemple, Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt, dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. “Tot ceea ce i se întâmplă–inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile-toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.”
Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea,  îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale.
 
Şi pentru că am vorbit de însingurare aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. “Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. “Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepusculul zilei dar şi al vieţii,  lumea vizibilă se îndepărtează dar,Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea(Poemul darurilor-J.L.Borges) .
 
 
 Bibliografie: Jorge Luis, Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea, 1988
 

 

TREI TEME MAJORE DIN OPERA LUI BORGES

Jorge Luis Borges, personalitate greu de afiliat unei anume familii de spirite, rămâne unul dintre scriitorii marcanţi ai secolului al-XX-lea. Personalitatea sa culturală s-a sedimentat prin asocierea a zeci de spirite de prima mână, aparent, fără vreo apropiere spirituală: de la Platon şi Plotin până la Berkeley, Hume, Schopenhauer şi Nietzsche; de la Poe, Valery, Wilde până la Leon Bloy; de la Mallarme, Prost , James Joyce până la Kafka şi Robert Musil, de la Jules Verne până la Saint John Perse, de la Lugones, Quevedo până la Rafael Gutierez. Şi lista e lungă putând să alăturăm pe gânditorii gnostici şi ezoterici, pe comentatorii musulmani ai lui Aristotel, pe marii erzarhi ai Evului Mediu. Dar, toată această selectă adunare ce şi-a dat întâlnire în spiritul enciclopedic al lui Borges, nu împietează absolut deloc asupra originalităţii şi unicităţii sale.
 S-a născut în ziua de 24 august 1899  la Buenos Aires. „Am început să scriu la şase sau şapte ani, îşi aminteşte în al său “Essai d’autobiographie”. Încercam să imit autorii clasici ai limbii spaniole, ca bunăoară Cervantes. Am scris într-o engleză deplorabilă un soi de manual de mitologie clasică, fără îndoială un plagiat după Lempriere.
În 1919, după ce tatăl său, aproape orb, ieşise la pensie, pleacă cu familia într-o călătorie prin Europa şi se stabilesc la Geneva. Aici îi descoperă pe Carlyle, Flaubert, Chesterton, Voltaire, Heine, Schopenhauer. Doi ani mai târziu îl întâlnim în Spania. „Dar, deşi spaniola era limba noastră şi sângele nostru spaniol şi portughez, familia mea nu s-a gândit nici o clipă că acest voiaj în Spania ar fi putut să însemne o întoarcere la patria mumă după o absenţă de aproape trei secole”, consemnează autorul în aceeaşi autobiografie.  Aici va participa la mişcarea avangardistă numită Ultraism, etapă deosebit de importantă în evoluţia sa ca scriitor, unde, printre alţii, îl cunoaşte pe Ortega y Gasset. În 1921 se întoarce la Buenos Aires pentru ca 2 ani mai târziu să facă o nouă călătorie în Europa. Publică volumul “Fervoarea Buenos Aires -ului”. În legătură cu începuturile sale literare Borges spune:” În ceea ce priveşte lirica, tendinţa ultraistă, pe care eu am făcut-o cunoscută şi ale cărei teorii le-am susţinut în repetate rânduri, mă face să fraternizez cu un întreg grup de poeţi. Cât despre proză, sunt mai solitar. Îmi mărturisesc preferinţa pentru sintaxa clasică şi frazele complexe: turnuri vechi pe care puţini le respectă, în ciuda riguroasei lor splendori.”
În 1925 publică primul volum de eseuri intitulat “Căutări”, cu reflecţii despre Quevedo, Joyce, Berkeley etc. Anul 1937 este semnificativ pentru biografia cărturarului deoarece obţine mult visatul post de bibliotecar la Biblioteca Municipală într-un cartier sărac al Buenos Aires-ului. Un an mai târziu suferă un grav accident care-i va provoca orbirea progresivă. Venirea lui Peron la putere îl lasă fără slujba de la bibliotecă. Anul 1959 este anul intrării definitive a poetului în umbrele întunericului. Între timp, “Operele Complete” ajunseseră la vol 9. Orbirea completă nu-l împiedică să scrie, să călătorească şi să ţină în continuare conferinţe publice.
În anul 1977 apare o ediţie de mare tiraj  cu “Şapte convorbiri cu Jorge Luis Borges. Anul 1979 îl găseşte în plină glorie literară vorbindu-se tot mai mult de Premiul Nobel. Se stinge din viaţă în anul 1986 într-un sanatoriu în Elveţia, lăsând în urma sa o operă de valoare inegalabilă. „A-l cita pe Borges devine o deprindere intelectuală a timpului nostru, un fel de tur de forţă al inteligenţei contemporane”, spune Andrei Ionescu în prefaţa la  vol. “Opere I”, editat la Univers.
Mitul cel mai semnificativ care impregnează întreaga operă borgesiană este cel al oglinzilor. În interviul luat în 1980 de Alberto Coffa, Borges spune: „Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă îngrozitoare . În camera mea erau trei oglinzi imense…Am trăit mereu cu teama lor, însă, copil fiind nu îndrăzneam să spun nimic.”
Ficţiunea “Tlon, Uqbar, Orbis tertius” consacră genul fantasticului metafizic şi este reprezentativă pentru profesia de credinţă idealistă  a lui Borges în care lumea este văzută ca o bibliotecă, iar Universul însuşi este o carte.
„Datorez descoperirea Uqbar-ului conjuncţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie. Oglinda neliniştea adâncul unui coridor dintr-o casă de pe strada Gaona, din Ramos Mejia; enciclopedia poartă înşelătorul titlu de The Anglo-American Cyclopaedia( New York , 1917) ,fiind o retipărire literară , destul de neîndemânatică, după Encyclopedia Britannica, din 1902…Am descoperit atunci( la miezul nopţii o astfel de descoperire este inevitabilă) că oglinzile au ceva monstruos. Bioy Casares şi-a amintit că unul din ereticii din Uqbardeclarase că oglinzile şi împreunarea trupurilor sunt abominabile pentru că multiplică numărul oamenilor.Am vrut să aflu originea acestei memorabile sentinţe şi mi-a răspuns că ea se află trecută în articolul despre Uqbar din The Anglo- American Cyclopaedia”
              
 Uqbar este o ţară imaginară din Asia Mică inventată de o societate secretă, constituită după modelul celebrei Rosa Cruz, care a jurat să rivalizeze cu un Dumnezeu pe care-l neagă. Savanţii şi artiştii, biologii, inginerii, conduşi de un obscur om de geniu din Uqbar imaginează la rândul lor planeta Tlon căreia îi alcătuiesc enciclopedia pe care o răspândesc în lumea noastră. Civilizaţia tloniană se caracterizează prin : concepţia filosofică a locuitorilor este idealismul absolut;  singura ştiinţă practicată este psihologia  -din moment ce societatea este ideală orice raport dintre acţiuni devine de fapt asociere psihică sau de memorie; limbile vorbite pe această planetă sunt alcătuite doar din verbe şi adjective, ajungând la concluzia că substantivul are doar „valoare metaforică”; viaţa adevărată seamănă foarte mult cu viaţa de pe pământ numai că tlonienii au posibilitatea de a crea orice obiect doar gândindu-se la el şi dorindu-l. Obiectele create ca urmare a dorinţelor se numesc hroniuri şi sunt un soi de cristalizare a gândirii. Literatura este redusă la imagine fiindu-şi propriul subiect , se reflectă pe ea însăşi înlocuind astfel lumea reală evocată în  romane şi în poeme prin labirintul fictiv al Literelor. „La început s-a crezut că Tlon ar fi un haos clar, o iresponsabilă licenţă de imaginaţie; acum se ştie că este un cosmos şi că legile intime care-l guvernează au fost formulate cel puţin în mod provizoriu.” Povestirea are un final dramatic: lumea imaginară conţinută în Enciclopedia Tlon începe să curgă aproape pe nesimţite în spaţiul terestru care este inundat de hroniuri, tlonizarea totală a Terrei devenind o chestiune de timp. „Contactul cu Tlon şi obiceiurile ei au dezintegrat această lume. Încântată de rigoarea ei, umanitatea uită şi uită o dată că nu-i decât o rigoare de şahişti şi nu de îngeri Şi a pătruns prin şcoli (ca ipoteză)  limba primitivă de pe Tlon; şi învăţarea istoriei ei armonioase (plină de episoade mişcătoare) a şters pe cea care urma copilăriei mele; iar în memorie un trecut închipuit ocupă locul altuia despre care nu ştim nimic cu certitudine- nici măcar dacă e fals.” 
În final, Borges ne previne că teoria idealistă  nu are viabilitate şi este de nesusţinut. Dar pe lângă faptul că Tlon, Uqbar, Orbis tertius reprezintă profesia de credinţă a lui Borges pe care o reia şi-n alte ficţiuni ea exprimă şi o atitudine existenţială- conflictul dintre imaginaţie şi natură, dintre Cărturarul erudit şi Lume. Tlonizarea lumii începuse atunci când omenirea a început să utilizeze cuvinte arbitrare şi gratuite pentru a denumi peisajele de pe pământ.  Mitul lui Tlon este un mit al culturii şi civilizaţiei transpus în cheia unui cărturar.
Un alt mit care l-a obsedat pe Borges este cel al labirintului. Biblioteca –labirint. „Am ştiut, spune Borges, că destinul meu va fi să citesc, să visez, poate să scriu, însă acest lucru nu este esenţial. Şi mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca o bibliotecă, nu ca o grădină. Chiar şi noi am fost creaţi tot de Edgar Allan Poe, acel trist visător, acel tragic visător.”( PEN Club, New York martie 1980, Alistair Reid)
Dacă realul poate fi creat precum în Mitul lui Tlon, mit al civilizaţiei şi al culturii transpus în „cheia unui cărturar obsedat de infolii, pentru care substanţa unei pagini-supremă cristalizare a activităţii Spiritului-se revarsă în univers modelându-l”,înseamnă că Universul însuşi este o carte. Iată o primă viziune asupra lumii plăsmuită de Borges – lumea este o bibliotecă. În ficţiunea “Biblioteca din Babel” Borges imaginează Universul ca o bibliotecă semn al unei duble restaurări a acestuia- mai întâi pentru a-l ordona, a descifra o ierarhie în haosul eterogen al lumii sensibile: „Universul pe care alţii îl numesc Bibliotecă se compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de coridoare hexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie la mijloc, înconjurate de prispe joase…Eu afirm că Biblioteca este fără sfârşit. Idealiştii susţin că sălile hexagonale sunt o formă necesară a spaţiului absolut sau, cel puţin, a intuiţei noastre despre spaţiu.”
Închipuirea Universului ca o imensă bibliotecă este şi un mod de a-l  sustrage timpului necruţător (biblioteca e în primul rând memoria oprită pe loc, salvată de la distrugere). Iată câteva axiome care vin în sprijinul afirmaţiei sale: „Biblioteca există ab aeterno. De acest adevăr al cărui corolar este eternitatea viitoare a lumii nu se poate îndoi nici o minte sănătoasă. Omul bibliotecar imperfect, poate fi opera întâmplării sau a demiurgilor răutăcioşi; universul cu eleganta sa zestre de rafturi, volume enigmatice, neobosite scări pentru călători şi toaletă cu scaun pentru bibliotecar nu poate fi decât opera unui zeu.” Babelul universului nostru este în viziunea lui Borges un turn bibliotecă, un turn labirintic alcătuit din opere care pot fi obţinute prin permutarea celor 25 de simboluri ortografice.
                
O altă idee care i-a bântuit spiritul lui Borges  a fost aceea a Autorului unic al tuturor cărţilor lumii: „De asemenea, cunoaştem o altă superstiţie a acelor vremuri: cea a Omului Cărţii. Într-un raft, dintr-un hexagon( şi-au zis oamenii)trebuie să existe o carte care să fie cifrul şi rezumatul perfect al tuturor celorlalte: un bibliotecar a străbătut-o şi este asemenea unui Dumnezeu.” Idealul lui Borges este o totală depersonalizare a scriitorului, aşa cum Valery dorea o Istorie a literaturii înţeleasă ca o istorie a spiritului fără ca numele vreunui autor să apară în ea. Aceste idei vin să confirme faptul că nu există operă originală, că operele existente au intrat de secole la rând în ordinea naturii, în istoria omenirii. Borges creează acest univers ficţional tocmai pentru a-l opune celui real autorii şi cărţile născocite de el fiind la fel de valoroase ca cele din realitate. El pune astfel bazele unei biblioteci fictive a omenirii, invadând lumea cu hroniurile sale. „Şi poate că mă înşală bătrâneţea şi frica , dar bănuiesc că speţa umană-unica- e pe cale de dispariţie şi că Biblioteca o să dureze mai departe: iluminată, solitară, infinită, inutilă, incoruptibilă, secretă.” Însă opera pe care autorul o propune în schimbul celei existente nu poate supravieţui decât prin ochii cititorului. „Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, şi cred că lectura obligatorie este greşită.” Orice carte  capătă viaţă în viziunea sa doar atunci când ajunge în măinile cititorului. Altfel este un lucru mort şi inutil. „Cartea nu este o entitate închisă: e o relaţie, e un centru de nenumărate relaţii”, scrie Borges.
O altă temă fundamentală borgesian[ este  – aceea timpului. „Claustrat în labirintul bibliotecii sale babilonice” cărturarul anulează cele două dimensiuni ale timpului, trecutul şi viitorul, singura dimensiune  pe care o percepe este prezentul atât de logic şi imuabil. Pentru că, aşa cum spunea şi Marcus Aurelius „Cine a privit prezentul a privit toate lucrurile: cele care s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în viitor.” Pentru Borges Timpul este o iluzie iar Eternitatea este arhetipul acestuia creat de om, aşa cum omul este arhetipul Umanităţii. În Istoria eternităţii pornind de la definiţia platoniciană  a timpului, din Timaios, conform căreia timpul este imaginea mobilă a eternităţii şi de la cea a lui Plotin  în care universul ideal e ca un „repertoriu ales ce nu tolerează repetiţia şi pleonasmul”, Borges ajunge la concluzia că: „Indivizii şi lucrurile există în măsura în care participă la viaţa speciei din care fac parte şi care constituie realitatea lor permanentă.”
 Spaima omului în faţa ireversibilităţii timpului, acest tigru care-l sfâşie pe individul aflat sub constrângerile lumii reale, : „Destinul nostru …nu este îngrozitor pentru că e ireal; el e îngrozitor pentru că e ireversibil; pentru că e de fier. Timpul e substanţa din care sunt făcut. Timpul e ca un fluviu care mă duce cu el, dar eu sunt timpul; e un tigru care mă sfâşie dar eu sunt tigrul; e un foc care mă consumă , dar eu sunt focul. Spre nenorocirea noastră, lumea e reală, iar eu spre nenorocirea mea, sunt Borges”
Bibliografie:
1) Borges despre Borges Convorbiri cu Borges la 80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, Editura Dacia, Cluj, 1990.
 2) Jorge Luis Borges, Opere1 şi Opere 2, Editura Univers, 1999