vanitas vanitatum…

 

ne-am adaptat lumii deşertului

ca nişte animale bolnave

traversându-l zilnic

cu privirile-nceţoşate de praful înecăcios

ridicat în văzduh de copitele bietelor mârţoage

dezobişnuiţi să le mai călărim

plesnim de atâta poftă de viaţă

sperietori sfâşiate de vânturi

 fluturăm zdrenţele în mijlocul câmpului

-impasibilă viaţa

trece pe lângă noi dându-ne cu tifla-

arlechini obosiţi cu beţe uscate în loc de mâini

ridicate ameninţător înspre ceruri

 ne tot amăgim că noduroasele vreascuri

-simulacre de mâini

altădată loc de odihnă pentru cârdul de grauri-

ar putea să mlădie într-o mângâiere

blândă ca atingerea razei de soare

strecurată prin dantela perdelei

în dimineţile somnolente de vară

când abia mijeam ochii

şi-o apucam drept prin pârleazul

făcut în gardul din fundul grădinii

aplecat într-o parte ca o casă părăsită

– nici o mână nu se mai obosea să-l îndrepte

că tot venea anotimpul ploilor

şi scufunda pământul amestecând lumile-

un înger cu aripi pleoştite stă acum

pe hotarul atât de subţire dintre viaţă şi moarte

– îngerul de pază al fericirii noastre ambigue-

în care întotdeauna am crezut

şi de fiecare dată ne-a dezamăgit

cuvintele lui magice

s-au preschimbat în litere moarte

scrijelind auzul ca un căluş ascuțit

înfipt în gâtlejul uscat al copilăriei.

uşa neclintită a timpului

rămâne mută în faţa bătăilor noastre

 zdrelindu-ne pumnii

într-o ultimă încercare de-a evada

peste marginile vieţii

în liniştea surdă a singurătăţii

doar vântul mai poartă cu sine

ecoul unui glas cristalin…