Bovarismul sau despre iluziile vieţii

William Merritt Chase‘The Mirror’

” Vei iubi ce iubesc eu şi tot ce mă iubeşte: apa, norii, tăcerea şi noaptea; marea nemărginită şi verde; apa informă şi multiformă; tărâmurile unde nu vei fi; iubitul pe care nu-l vei cunoaşte; florile monstruase; parfumurile ce pricinuiesc delirul; pisicile care se înfioară pe piane, şi care gem ca femeile, cu glas răguşit şi dulce!”

(Ch. Baudelaire – Binefacerile lunii)

 

 Toate personajele  din romanele lui Flaubert au enorma putere  psihologică de-a se concepe altele decât cine sunt în realitate. După numele eroinei sale din romanul “Doamna Bovary”, Jules de Gaultier numeşte această înclinaţie, “bovarism”. Bovarismul este, în realitate,  o slăbiciune a personalităţii. Persoanele afectate au în faţă întotdeauna un model pe care îşi propun să-l imite, însă, datorită unei neputinţe, nu ajung niciodată să-şi egaleze modelul. Iar dragostea de sine le împiedică să recunoască în faţa propriei conştiinţe această slăbiciune. În acest caz, chiar ajung să se păcălească substituind imaginea proiectată propriei persoane. Aşa încep să imite gesturile, intonaţia, frazeologia personajului care se cred a fi. Astfel, se poate imagina existenţa a două direcţii de evoluţie a persoanei în cauză: una fiind cea reală cu dispoziţiile ei naturale şi cu tot cortegiul de moşteniri, cealaltă fiind cea pe care persoana o proiectează asupra sa, cu tot ceea ce crede ea că ar fi. Şi aceste linii care ţin de personalitatea individului cu cât sunt mai depărtate, cu atât devierea este mai mare iar depărtarea dintre ele măsoară distanţa dintre real şi imaginar, dintre ceea ce este şi ceea ce se crede că este.

Aici, în această divergenţă, rezidă toată drama personajelor lui Flaubert şi nu numai. Toate energiile individului atins de această boală sunt puse în slujba personajului închipuit, văduvindu-l pe cel real . „În majoritatea cazurilor, pentru a edifica în el iluzia că este ceea ce crede că este, se va mulţumi cu această imitare a aparenţelor, care nu cere îndeplinirea nici unui act efectiv.”pg.12

Dar mediocritatea reală a personajului intră automat în conflict cu cea imaginară încât personajul nu transmite absolut nicio emoţie, având un simplu statut de caricatură. Iat-o pe doamna  Bovary în costumul de epocă ajungând să se creadă un fel de Diana Vernon ce-şi cumpără hârtie de scris pe care va nota cuvinte de dragoste pentru amantul care nu există încă. Iată-l pe eroul din „Educaţia sentimentală”, Frederic Moreau, care, sub influenţa romantismului, şi-a făcut un ideal din iubire. Doamna Arnoux devine obiectul pasiunii lui imaginare. Însă doamna Bovary are mult mai multă energie decât el punându-se cu înflăcărare în slujba personajului care-şi închipuie că este. Cu un temperament senzual, deşi e soţia unui modest medic de ţară, ea se imaginează drept o mare doamnă ce nu poate trăi iubirea decât într-un decor romantic aşa ca-n romanele pe care le citise. Nu numai că se concepe pe sine o mare eroină de roman , dar încearcă să proiecteze acelaşi mod de-a vedea situaţia şi asupra lui Rodolphe Boulanger, seducătorul de ocazie.

În zilele noastre, bovarismul sentimental şi cel intelectual l-au depăşit cu mult pe cel din vremea lui Flaubert. Tehnica şi civilizaţia n-au adus nici pe departe evoluţia speciei în ceea ce priveşte capacitatea de-a privi viaţa cu realism. Dimpotrivă, alienarea, însingurarea, dublate de toate aceste căi de comunicare virtuală şi-au pus amprenta asupra personalităţii indivizilor tăind de nenumărate ori graniţa fină dintre real şi imaginar.

Faptul că la personajele lui Flaubert  gândirea precede experienţa, consideră Bourget, că este „răul de-a fi cunoscut imaginea realităţii înaintea senzaţiilor şi sentimentelor”. Aceste imagini anticipate nu pot duce decât la faliment. Să fi anticipat Flaubert „marile poveşti de dragoste” din lumea virtuală actuală terminate aproape în totalitate ca nişte filme proaste atunci când personajele ajung să se cunoască în realitate?  Toate aceste personaje care cad pradă unor trăiri imaginare se caracterizează prin labilitate emoţională, prin lipsă de originalitate, pentru că nefiind nimic prin ele însele devin ceva atunci când se concep într-o relaţie inexistentă, când se concep a avea un oarecare statut.

Cum să crezi că un astfel de personaj e capabil de trăiri adevărate câtă vreme îşi imaginează că are sentimentele fără să aibe vreo legătură în realitate cu cel asupra căruia proiectează marea sa iubire? Adevăratul mobil al acestor fantoşe este instinctul de conservare, ceea ce ne dovedeşte că fiinţa umană poate  supravieţui–şi chiar foarte bine- lăsându-se pradă predispoziţiei de-a se concepe mai mult decât este.

Doamna Bovary este o idealistă, nu se adaptează lumii în care trăieşte, ea-şi creează o lume aşa cum şi-o imaginează că ar fi şi că i s-ar potrivi. Ea reformatează întreaga realitate şi-o aduce la picioarele ei aşa cum şi-o imaginează. Ura faţă de realitate este foarte puternică la ea şi este o consecinţă a idealismului său exacerbat. Are o imensă putere de-a se concepe alta, încât chiar se metamorfozează până la identificare cu personajul închipuit. Sufletul ei e atât de pervertit că nu mai suportă realitatea şi preferă să ajungă la acel tragic sfârşit care o urmăreşte din clipa în care lumea închipuirilor sale a ocupat adevărata realitate.

Gustav Flaubert n-a avut nici pe departe intenţia de-a se substitui psihologului prin definirea acestui tip uman, rolul artistului fiind doar acela de-a da viaţă unei viziuni. Dacă i-a reuşit, dacă lumea şi personajele create de el este o lume verosimilă asta dovedeşte marea sa artă în a recrea un univers. Prin reliefarea bovarismului personajelor sale, autorul a scos în evidenţă latura comică a caracterului lor. De remarcat că orice individ vine pe lume cu un anumit bagaj ereditar. Însă el nu rămâne la acelaşi stadiu până la capătul vieţii, dimpotrivă, e pregătit să primească din exterior un întreg ansamblu de influenţe ceea ce constitue educaţia lui. Marea forţă a omului stă în capacitatea de-a genera numeroase imagini-noţiune pe care creierul său le tot acumulează pe parcursul vieţii. Dacă în copilărie există un bovarism ca formă a ludicului-copilul are acest mod de-a se juca crezându-se un mare luptător, un explorator etc.-mai târziu, există şi riscul de-a concepe şi de-a proiecta asupra personalităţii sale noţiuni şi caracteristici ireale până la stadiul patologic.

În viziunea lui J. de Gaultier există atât un bovarism al omului de geniu, cât şi unul al snobului. În primul caz îl dă drept exemplu pe Ingres care se credea un mare violonist, mult deasupra adevăratului său talent de pictor. De aici a şi rămas clişeul „violon d’Ingres”. Sau Goethe care se credea un mare naturalist. Vorbim aici de un exces de energii, omul de geniu nefiind scăpat definitiv de această iluzie care-i bântuie pe toţi, de-a se concepe altceva decât ceea ce este.

La polul opus e snobul, cel atât de sărac pe dinăuntru care are însă marele talent de a–şi zăvorî pustiul interior şi de-a purta cu nonşalanţă masca atotştiutorului. Nimeni nu ştie mai bine ca el să joace masca tăcerii cu subînţeles-neştiind să explice ceva el recurge de obicei la un gest, la o expresie, la un semn, oferind o faţadă strălucitoare. Niciodată snobul nu-şi va face relaţii decât cu persoanele care-i apreciază împăunarea şi contribuie în acelaşi timp la sporirea calităţilor lui. Snobul e continuu la suprafaţă la un loc cu plevuşca pentru că doar în astfel de medii dense poate găsi alţii la fel ca el formând coaliţii de nezdruncinat. Fiecare îşi sprijină prostia şi neputinţa pe prostia celui de-alături. Să nu-şi închipuie cineva că snobii îşi justifică „valoarea” prin lucruri ce se pot verifica. Nici vorbă! Ei îşi manifestă superioritatea faţă de ceilalţi printr-un gest, printr-un mod de-a se îmbrăca, de-a vorbi, printr-un nume sonor pe care-l pronunţă cu mare admiraţie (nu-i aşa că dă bine să spui că ai citit „Ulisse” de Joyce?). Un alt exemplu la îndemână fiind „preţioasele ridicole”. Ori turmele de vizitatori ale galeriilor de artă ţinute de alţi snobi cu nume deja făcute celebre. Sau „marii creatori” adunaţi sub umbrela unor organizaţii cu nume pompoase din care nu lipsesc termenii: „universal”, „european”. Asta ca să se vadă că valoarea lor a depăşit cu mult graniţele locale şi că deja au intrat în universalitate spre invidia celor rămaşi pe margine. În ansamblul lui, snobismul este un bovarism triumfător snobii reuşind cu mult succes să fixeze un simulacru în realitatea zilnică şi-n acelaşi timp să opereze substituţia de persoană, lucru care le dă valoare şi stă la baza fericirii lor.

Dar bovarismul nu se manifestă doar la indivizi. Există şi un bovarism al colectivităţilor. Aşa, de pildă, s-au manifestat francezii în timpul Revoluţiei, când, neavând nimic în comun cu spiritul antic grec sau latin, s-au mulţumit să-l imite în aspectele lui exterioare. Frazeologia tribunei Constituantei şi a Convenţiei au creat acea imagine de parodie, de vodevil ieftin. Gândind la bovarismul colectiv nu se pot exclude şi acele energii care au contribuit la progresul societăţii. Orice schimbare în istoria Umanităţii a avut ca punct de pornire o iluzie, un ideal care, cu timpul a pus noi temelii, nu de puţine ori, în mod violent.  Un alt exemplu de bovarism colectiv, cu urmări tragice, este arianismul, credinţa în rasa superioară care a avut ca finalitate măcelurile din secolul trecut.

Ca o aplicaţie la momentul actual o formă de bovarism colectiv este şi  dacopatia  care înflăcărează minţile multor conaţionali. S-a ajuns până la a se crede că, de fapt, dacii au fost strămoşii tuturor europenilor, că spaţiul ccarpato-danubian a fost un focar de cultură şi civilizaţie care a proliferat în celelalte spaţii din jur.

Există şi un bovarism social. Indivizi care aparţin unei anumite categorii sociale, profesionale, confesionale se cred deasupra tuturor. La fel ca bovarismul individual, cel social îşi ţine membrii într-o stare de perpetuă iluzie în ceea ce priveşte adevăratul lor statut.

În viziunea lui Jules de Gaultier nici bovarismul individual şi nici cel al colectivităţilor nu este atât de păgubos decât în cazurile vizibil patologice, aşa cum este bovarismul moral, ca bovarism al întregii umanităţi. „Bovarismul esenţial al umanităţii” defineşte credinţa că omul este dotat cu “liber-arbitru”, că are o dublă putere că, pe de o parte e capabil să discearnă binele de rău şi-n acelaşi timp e capabil să-şi conformeze conduita în funcţie de propria alegere. Autorul îşi susţine punctul de vedere  argumentând cu incapacitatea individului de-a efectua o alegere corectă, el neavând forţa unei viziuni totale a lucrurilor. Şi e oarecum credibil că fiecare individ are ierarhiile proprii, propriile experienţe, propria structură.

Existenţa liberului-arbitru presupune la om puterea de-a se conforma unei anumite conduite, lucru care dacă ar fi posibil n-ar mai exista răul moral. Din structura lui omul are tendinţa de-a accepta agreabilul şi nu sentimentul datoriei. Credinţa că omul e dotat cu liberul-arbitru a creat o altă credinţă-aceea că omul este responsabil. Pe principiul responsabilităţii „se bazează întreg sistemul educaţional individual şi social  care implică dreptul de a pedepsi.” Iar credinţa în legitimitatea pedepsei aparţine atât celui care pedepseşte cât şi celui pedepsit. Se poate remarca faptul că atunci când lipseşte pedeapsa socială în inima celui care ar trebui s-o suporte apare remuşcarea, suferinţă morală pe care o poartă cu el până la capăt.

Bovarismul umanităţii legitimează la rândul său două „minciuni universale”. Una este „Geniul Speciei” dezvoltată de Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare” unde iubirea apare doar ca o simplă dorinţă a speciei de perpetuare. Cealaltă „minciună” este numită „Geniul Cunoaşterii” şi  are drept scop pătrunderea tuturor legilor care guvernează Universul.  Şi acesta este doar un mecanism creat pentru om cu scopul de a-i satisface interesul pentru progres, pentru a-şi spori binele pământean, nu că ar fi omul avid de cunoaştere în mod gratuit.

Împins de Geniul Speciei şi de Geniul Cunoaşterii, omul se concepe altul decât este în ce priveşte consecinţele activităţilor sale.” Astfel, orice fiinţă care conştientizează propria existenţă se concepe alta decât este. Însă, pentru a se cunoaşte, omul se divizează astfel că niciodată nu ajunge la cunoaştere deplină.

 

Bibliografie: Jules de Gaultier, Bovarismul, Institutul European, 1993

spectacol de umbre…

 

Nick Sava-La circ

 

 

 

 pregătirile pentru „spectacol” începuseră spre seară

în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate, s-a terminat…

ehei, zeu al meu stăpânitor,

câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia

cu care toată viaţa m-ai înfruntat!

zadarnic!

ţine minte, toate ţi le-am iertat

însă ultima noastră bătălie, n-o să ţi-o iert!

nu pentru că m-ai înfrânt

nici măcar pentru această tristă deportare într-o lume

în care eu nu mai exist.

 pentru  „spectacolul” nocturn în care m-ai făcut

erou fără voie

regizând scene care se derulau c-o viteză ameţitoare!

  joc, joc, joc şi nu mă mai pot opri:

-eu, ţinându-l strâns de mână şi rugându-l să nu plece

-el, încercând cu disperare să deschidă ochii să mă privească

o mână care mă smulge şi mă aruncă

pe coridorul rece mirosind a vomă şi a clor

în urma mea se zbate ca un fluture fără aripi

înghiţind aerul cu nesaţ

va veni,

va veni după mine, mi-am zis, cu siguranţă, va veni…

n-a venit!

trag aer în piept,

 mă întorc în rezerva sordidă

două mâini ca două gheare mi se înfig în piept

obligându-mă să stau imobilizată într-un colţ

ca un pumn de nisip trecut printre degete

mă preling pe gresia rece şi rămân privind tâmp

către dâra de sânge întinsă ca o flegmă pe tocul uşii

în jurul meu spectacolul continuă

halate albe, picioare dezorientate aleargă în toate părţile

apar doi brancardieri cu feţe umflate de somn,

trag cu mult zgomot o targă de metal

un grup compact aleargă pe scările înalte şi întortocheate

ale pavilionului trei contagioşi

zgomote surde, gâfâieli,

ca-ntr-o corridă pe viaţă şi pe moarte

probabil loviseră mortul de trepte şi de balustrade,

gândeam,

frica lor era prea mare să-l mai fi protejat

ah! ce frumoasă a fost!

ce frumoasă a fost viaţa mea!

şi iarăşi ca dintr-un vis m-am trezit

am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva

mirosind a urină, a sânge şi a igrasie.

era ca-ntr-o casă părăsită, fără uşi, fără geamuri.

nimic.

patul gol, fără aşternuturi, rânjind către mine

pe jos, cana de ceai răsturnată, punga cu medicamente,

un ac de seringă,

 o gumă, un creion mecanic

şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai.

dintr-o dată m-am simţit atât de uşoară…

aproape atingând tavanul

pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini

din afară şi din mine,

pusă laolaltă de tine, zeu ticălos!

pentru prima dată puteam să stau aşa …

 să privesc fără să gândesc.

nimic nu mă lega de toate câte se întâmplaseră

m-am ghemuit ca un prunc într-un singur punct

aşteptând  să mă nasc

şi-aveam o sete-n mine!

Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva!

ceva asemănător lichidului amniotic dar nu atât de otrăvitor

nimic nu semăna cu ce citisem eu prin terfeloagele mele:

nici lumină, nici pace,

nici împăcare cu sine şi cu lumea…

nimic din toate astea!

doar un spectacol de umbre, cu actori nevăzuţi şi forţe dezlănţuite

ce-şi făcuseră de lucru cu mine

colorându-mi toate simţurile în negru.

în urma lor, am rămas pustie ca o gară părăsită

prin care nu mai trece niciun tren,

împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare

cu angajaţi fantomă ce îndeplinesc formal

aceleaşi misiuni din secolul trecut.

 

martie, 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nopţi

Antoine Maillard – Double solitude

 

în fiecare seară mă rog:

o, de n-ar mai fi nopţile…

ce binecuvântare mi-ar atinge cu aripa-i

durerea ce-o port!

 încet se lasă peste inimă

încă o noapte care-mi deschide venele

 se cuibăreşte în visele mele

lăsând să curgă

până la ultima picătură de sânge

rănile vechi înfloresc

pleoapele bolnave au uitat

minunea alinătoare ce adulmecă somnul

în acele clipe de  singurătate

 un dor  sfâşietor mă cuprinde…

măcar inima  ta  să fi bătut

într-un ritm al timpului provizoriu

să fi avut şi noi un înger păzitor

în cerul orbit de atâta întuneric…

“n-a fost să fie!”

viaţa şi moartea ni s-a împărţit  la doi

precum anafura

din propria-mi fiinţă

n-a mai rămas nimic

mă-nvăluie cu timpul

o lungă şi rece aşteptare

fără de răspuns

 

 

 

 

 

 

 

 

Somerset W. Maugham – Vălul pictat

 “Nu ridica vălul pictat pe care, trăitorii
Viaţă îl numesc; chiar dacă forme ireale pot fi pe el pictate
Nu fac decât să  mimeze tot ce am crede
În culori întinse la întâmplare – în dosul lui stă ascunsă Teama
 
Şi Speranţa, Destine gemene care îşi împletesc mereu
Umbrele, deasupra haosului orb şi ameninţător.
Ştiam pe cineva care l-a ridicat – căuta,
Pentru că inima-i rătăcită era miloasă, lucruri pe care să le iubească
 
Dar nu le-a găsit, vai!, nici măcar nu erau acolo
Ceea ce există în lume, lucruri pe care le-ar fi aprobat.
Prin multele lucruri fără direcţie, el a mers,
 
O minune printre umbre, un spot de lumină
Pe scena întunecată, un Duh care se chinuie căutând
Adevărul. Dar nici el, nici Propovăduitorul nu l-au găsit”
 
(Nu ridica vălul pictat pe care trăitorii viaţă îl numesc de Percy Bysshe Shelley, trad. Nick Sava)
 
 
William Somerset Maugham s-a născut la Paris  pe 25 ianuarie 1874,  în familia juristului englez Robert Ormond Maugham. Bunicul său, Robert Maugham, fusese  un avocat de renume, unul dintre fondatorii English Law Society, astfel încât era de aşteptat ca tânărul William să îmbrăţişeze la rândul lui cariera juridică. Era al patrulea fiu pe care Edith Mary (născută Snell) îl adusese pe lume la diferenţă destul de mare de ceilalţi trei. La vârsta de 8 ani rămâne orfan de mamă şi  va rămâne marcat pe viaţă de dispariţia ei prematură. Îi va păstra fotografia în camera sa până la sfârşitul vieţii. Doi ani mai târziu, moare şi tatăl său, bolnav de cancer, şi este luat sub ocrotirea unchiului  de pe tată, Henry, MacDonald Maugham, vicar anglican de Whitstable, un mic port din Kent. Sexagenarul snob, căsătorit cu o aristocrată nemţoaică în cu care nu avea copii va deveni eroul principal al povestirii “Ploaia”.
Crescut în inima Parisului, într-o lume “proustiană” de burghezi cosmopoliţi, cunoscuse de mic copil mediul artistic, casa avocatului Maugham fiind deschisă pentru numeroşi scriitori şi pictori. Prima carte pe care copilul o citea zi de zi mamei  în timpul ceaiului a fost “Fabule” de  La Fontaine. Îşi face studiile în Anglia şi apoi la Heidelberg în Germania. Nu va profesa niciodată ca medic, meserie pentru care se pregătise, în anii 30 devenind cel mai bine plătit scriitor. Supranumit „Maupassant al Angliei”  debutează în 1897 cu “Liza din Lambeth”, însă cartea care–i aduce succes este “Of Human Bondage” (1915)  în care-şi descrie anii copilăriei. Nuvelist, dramaturg şi romancier de mare succes Somerset Maugham moare la 16 decembrie 1965
 
Pornind de la  versurile cu care începe sonetul lui Shelley, “Lift Not The Painted Veil Which Those Who Live”, romanul “Vălul pictat”  are ca temă o poveste de dragoste neîmplinită. La prima vedere, povestea  de dragoste dintre tânărul microbiolog Walter Fane şi Kitty Garstin, care avea să-i devină soţie, paresă fie una obişnuită. Pătrunzând către straturile mai profunde ale diegezei, constatăm că lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi descoperim o adevărată lecţie de viaţă. Eroina principală, frumoasa Kitty, aparţine unei familii mic burgheze al cărei ţel principal era parvenire. Mama sa, doamna Garstin era  “o femeie aspră, crudă, dominatoare, ambiţioasă, zgârcită şi proastă” şi nu-i putuse oferi lui Kitty un alt model  de căsnicie decât cel pe care îl avusese ea, alături de sărmanul domn Bernard Garstin. Cu ambiţia ei fără margini îşi teroriza, fără cruţare, soţul împingându-l de la spate. Cele două fiice îşi priveau tatăl  cu acelaşi dispreţ, considerându-l doar o sursă de venituri, un străin care avea obligaţia să muncească până la epuizare pentru a le crea lor tot confortul. Toate eforturile domnului  Garstin de-a intra în Parlament sfârşiră într-un eşec lamentabil, ba până şi biroul de avocatură începe să meargă cât se poate de prost. Doamna Garstin nu cedează, toate eforturile ei îndreptându-se către cele două fiice, Kitty şi Doris,  pentru care dorea să  aranjeze mariaje avantajoase .
 
Doris, cu care natura nu fusese prea darnică, nu-i oferea mari speranţe, unicul ei ţel fiind să se mărite cu un tânăr înstărit şi cu o profesie onorabilă. Kitty, în schimb, era o frumuseţe, fapt care o făcea pe doamna Garstin să-şi reverse asupra ei toată dragostea şi toată atenţia precum şi cele mai ambiţioase speranţe de-a parveni. Ceea ce tatălui său nu-i reuşise. Aşteptând să apară pretendentul perfect, ani la rând, Kitty îşi refuză admiratorii şi, pe măsură ce timpul trecea, asupra ei se opreau cu admiraţie doar privirile bărbaţilor mult mai în vârstă. Astfel, mama sa, care devenea din ce în ce mai furioasă pe ea pentru ratarea celor mai bune şanse. Începe să aibă mai puţine pretenţii câtă vreme şi urâţica Doris reuşise să angajeze un mariaj cât de cât pe placul ei.
În timp ce Kitty era  panicată că va rămâne în continuarea în preajma exasperantei doamnă Garston, a apărut tânărul biolog Walter Fane. Timid şi obişnuit mai mult cu  munca de cercetare, decât cu societatea mondenă, tânărul doctor se îndrăgosteşte profund de Kitty şi-i cere mâna. În urma unor calcule meschine, vulgara şi superficiala Kitty acceptă căsătoria cu Walter Fane. Era singurul mod, în acel moment, de-a scăpa de sub tutela unei mame tiranice şi totodată de-a căpăta un alt statut, chit că sensibilul şi delicatul doctor ocupa doar măruntul post de bacteriolog al guvernului într-o  colonie chinezească.
 Fire interiorizată, sensibil, reţinut  şi mare iubitor de lectură, Walter  Fane aproape că nu avea nimic în comun cu frivola Kitty, preocupată doar de dans, flecăreală, modă şi flirturi. Capabil de o dragoste profundă, de drum lung, Walter se lăsase prins în mrejele frumoasei Kitty, deşi din prima clipă simţise că nimic nu i-ar fi putut lega. Kitty nu avea nici dragoste, nici respect pentru el. Aproape că-l detesta în momentele de intimitate.
Nemulţumită de ceea ce înfăptuise, Kitty era cât se poate de vulnerabilă,  capabilă, în orice moment, să-şi înşele soţul pe care nu-l putea suferi. Şi iată că-l întâlneşte pe Charlie Townsend, secretar al viceguvernatorului coloniei, făcut din acelaşi aluat, vulgar şi nepăsător, mult mai chipeş şi oricând dispus la o relaţie clandestină, deşi era căsătorit cu Dorothy Townsend.  Kitty şi Charlie au devenit în scurt timp amanţi  fără să le pese prea mult de eventuala descoperire a relaţiei lor. Într-una din zile doctorul Walter Fane se întoarce mai devreme acasă şi-i surprinde pe cei doi făcând amor. Este momentul de cotitură al vieţii cuplului Walter Fane şi Kitty.  Convinsă fiind că amantul o iubeşte într-atât încât să facă nebunia de a-şi părăsi familia, Kitty merge să-i ceară lui Charlie să-şi lase nevasta şi să se căsătorească cu ea. Era atât de naivă încât să creadă că un personaj frivol, lipsit de profunzime, aşa cum era Charlie, ar fi dat totul pentru a fi împreună cu ea. Plictisită de statornicia şi adâncimea iubirii lui Walter, Kitty căutase aventura, senzaţiile puternice, neprevăzutul, în braţele amantului său căruia, nici măcar nu-i trecea prin cap să-şi pericliteze statutul social.  Trezit brusc din adoraţia pe care o nutrea pentru nevasta sa, rănit de moarte  în adîncul sufletului  pentru că-i fusese necredincioasă, Walter îi cere să-l însoţească în insula Mei Tan Fu, bântuită de holeră. Şansele de supravieţuire erau egale şi minime pentru amândoi. Este momentul în care consideră că singur Dumnezeu poate decide asupra relaţiei lor: o iubise prea mult până-n momentul adulterului, iar acum dragostea se transformase într-un dispreţ profund pentru incapacitatea femeii de a-şi depăşi condiţia.
 
Ajunşi în  Mei Tan Fu pentru Walter Fane şi Kitty viaţa capătă cu totul alte dimensiuni, graniţa dintre viaţă şi moarte devenind aproape invizibilă: „Când toate lucrurile durau atât de puţin şi nimic nu conta prea mult, era pur şi simplu păcat că oamenii, dând o importanţă absurdă unor obiecte neînsemnate, îşi provocau nefericire şi lor înşile, şi unii altora.”
De fapt adevărata poveste de dragoste abia de aici începe. Doctorul Walter Fane, superior din punct de vedere spiritual, îşi dă seama că privind-o pe biata Kitty cu ochi de îndrăgostit o împovărase cu calităţi pe care nu le avea, aşteptând de la ea să se poarte aşa cum nimeni n-o învăţase. Chipul ei frumos nu-l înşelase, ştia că-i frivolă şi că nu-l iubeşte însă sperase ca timpul s-o schimbe. Adulterul ei a venit ca un duş rece, vălul pictat cu imaginea frumoasă a unei femei superioare spiritual a căzut  lăsând la vedere hidoşenia unui chip găunos. Marele adevăr este că: „Există o singură cale de a le cuceri inimile şi anume aceea de a deveni  aidoma celor de care vrei să fii iubită.” De aceea nici nu se gândeşte să divorţeze de Kitty  continuînd s-o iubească în adâncul fiinţei sale.
 
 Încet-încet, rolurile par să se inverseze, Kitty descoperă că bărbatul lângă care trăia merita toată dragostea şi tot respectul din lume. Prin ceea ce face  se străduieşte atât cât poate să se ridice la nivelul lui.  Walter nu-i mai poate arăta iubirea. Focul va arde mocnit în adâncul sufletului său până la capătul vieţii. Între timp, află că Kitty este gravidă, un alt motiv să-i macine sufletul atâta timp cât nu se ştia sigur al cui este copilul. Se  lasă, pur şi simplu, acaparat definitiv de munca de cercetare transferând destinului decizia de-a tranşa lucrurile. Se îmbolnăveşte de holeră şi în scurt timp moare.Ultimele cuvinte pe care i le-a şoptit lui Kitty au fost: „De murit a murit dulăul (The Dog it was  at died)”, ultimul vers din “Elegie la moartea unui câine turbat” de Oliver Goldsmith. S-a dovedit până la urmă că „dulăul cel rău” a murit, probabil, muşcându-l pe omul fără caracter.
 
Moartea lui Walter Fane o aduce pe Kitty cu picioarele pe pământ: învăţase că viaţa trebuie trăită cu toată fiinţa, că nu banii şi statutul social sunt lucrurile esenţiale pentru care să trăieşti.”…singurul lucru care ne dă posibilitatea să privim fără dezgust această lume în care trăim este frumuseţea pe care oamenii o creează când şi când din haos. Tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi vieţile pe care şi le duc. Dintre toate acestea, cea mai bogată este viaţa frumoasă. Aceasta este opera de artă desăvârşită, îi spune Waddington, personaj cu rol de a doua conştiinţă, frumoasei Kitty.”
 O nouă întîlnire cu Charlie îi confirmă că nu-i meritase dragostea nicio clipă şi că niciodată n-a fost omul care să-i merite încrederea.
Se hotărăşte să se întoarcă în familie şi să-şi crească copilul ce avea să se nască. Ştia că are pentru ce să trăiască luându-şi viaţa de la capăt: „Puternic este cel care se cucereşte pe sine.”.
Moartea mamei sale vine exact la momentul potrivit pentru nefericitul  Bernard Gastrin care toată viaţa nu-i ieşise din cuvânt, lăsându-se terorizat de ea. Kitty şi tatăl său  hotărăsc să meargă în Bahamas să-şi trăiască viaţa aşa cum n-o mai trăiseră până atunci: ca doi oameni normali. „Singurul lucru care contează este dragostea pentru datorie. Când dragostea şi datoria este unul şi acelaşi lucru, atunci ai în tine harul şi te vei bucura de o fericire care depăşeşte orice înţelegere”, îi spusese, cândva, stareţa mănăstirii din Mei Tan Fu.
 
Romanul lui Somerset Maugham a fost transpus pe peliculă în 1934, Kitty Fane fiind interpretată de Greta Garbo şi în 2006 cu Naomi Watts şi Edward Norton în rolurile principale. Am văzut ecranizarea din 2006 şi pot spune că, deşi acţiunea este puţin schimbată în sensul că relaţia dintre  Kitty şi Walter Fane este prezentată puţin diferit în momentul în care ajung pe insula bânduită de holeră, filmul merită să fie văzut.
 
 
 
Bibliografie: Maugham W. Somerset, Vălul pictat, Polirom, Iaşi