Lev Şestov- Revelaţiile morţii

 

În Revelaţiile morţii, ca şi în celelate eseuri, Şestov demonstrează că raţionalismul, sistemul filosofic cel mai riguros, se loveşte întotdeauna de iraţionalismul gândirii umane. „E om numai acela care ştie ce înseamnă viaţa şi ce înseamnă moartea,” spune el. „Cel care nu ştie, cel care, fie numai din când în când, fie numai şi pentru o singură clipă, încetează, a deosebi limita ce separă viaţa de moarte, acela încetează să mai fie om, pentru a deveni…”pg.16

Cartea cuprinde două studii: “Lupta împotriva evidenţelor”, având ca temă opera lui Dostoevski, şi “Judecata de apoi”, în care tratează opera lui Lev Tolstoi. Spune Euripide: „Cine ştie, s-ar putea ca viaţa să fie moarte, iar moartea să fie viaţă.” Platon reia aceste cuvinte şi i le atribuie lui Socrate. Însă, adevărul cine îl ştie? Omul, spune Şestov, cunoaşte încă de la naştere diferenţa dintre viaţă şi moarte. Atunci, care-i sensul acestei îndoieli care a trecut peste secole până-n contemporaneitate? Într-o carte veche şi plină de înţelepciune stă scris: „e mai bine să nu se fi născut cel care vrea să ştie ce a fost şi ceea ce va fi, ceea ce este sub pământ şi ceea ce este dincolo de cer.” Tot în aceeaşi carte se spune că „Îngerul Morţii care coboară la om pentru a-i despărţi sufletul de trup, este în întregime acoperit de ochi.” Celui vizat nu-i sunt hărăziţi aceşti ochi însă, dacă din greşeală, soseşte mai devreme decât îi este sorocul, Îngerul nu îi ia sufletul, nu i se arată, în schimb, îi lasă o pereche de ochi. Ochii lăsaţi de Înger văd cu totul altceva decât ochii naturali, care sunt în strânsă legătură cu raţiunea, cu viziunea comună asupra lumii. Atunci, omul vede lucruri noi şi stranii, nu cum le văd oamenii, ci cum le văd locuitorii celorlalte lumi. În timp ce noua vedere pare a fi rodul imaginaţiei, cea avută dinainte este strâns legată de raţiune.

Dostoievski, spune Şestov, este unul dintre aceia care au posedat această vedere dublă.” Îngerul Morţii nu l-a vizitat când lui şi tovarăşilor săi li s-a citit pedeapsa cu moartea şi nici în vremea când se afla în Casa morţilor, ci atunci când a început să scrie “Amintiri din subterană”. Acesta a fost momentul desprinderii de sine, al revelaţiei divine. La finalul ultimului capitol spune: „Da, omul din secolului al XIX-lea trebuie să fie, e obligat moral să fie, un individ fără caracter; omul de acţiune trebuie să fie un spirit mediocru. La această convingere am ajuns la cei patruzeci de ani ai mei. Am patruzeci de ani; or, patruzeci de ani înseamnă toată viaţa. E necuviincios, josnic, imoral să trăieşti mai mult de patruzeci de ani! cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Răspundeţi-mi sincer, cinstit. O să vă spun: imbecilii şi şnapanii. Voi spune astea dinaintea tuturor bătrânilor, tuturor acelor moşnegi cu părul argintiu şi parfumat. O voi spune dinaintea întregii lumi. Am dreptul s-o spun, pentru că eu însumi voi trăi până la şaizeci de ani, până la şaptezeci de ani, până la optzeci de ani! Aşteptaţi, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul!”

Ca şi Plotin, în antichitate, Dostoievski afirmă că omul de acţiune este întotdeauna un mediocru, pentru că însăşi esenţa acţiunii înseamnă limitare. Omul care nu poate, nu vrea să gândească, acţionează. La celălalt pol stă cel care gândeşte, contemplativul. „Subteranul” lui Dostoevski, spune Şestov este „grota” lui Platon, este Purgatoriul pe care cei doi l-au străbătut pentru ca, la final, unul să fie creatorul idealismului, filosofie care a cucerit întreaga umanitate, iar celălalt a fost smuls din conştiinţa lumii comune şi aruncat în afară, unde a creat una dintre cele mai cutremurătoare literaturi. Lui Dostoievski i s-a întâmplat în subterană ceea ce i s-a întâmplat lui Platon în grotă: noii săi ochi s-au deschis şi omul a descoperit umbrele şi fantomele acolo unde ceilalţi vedeau doar realitatea.

De-a lungul timpului, istoricii pare să fi fost cei mai interesanţi oameni. „Raţiuni suficiente”, ei consideră că toate se întâmplă natural şi şterg orice urmă a straniului, a extraordinarului. Istoria acordă semnificaţii doar lucrurilor integrate în curgerea timpului. Până să primească a doua pereche de ochi şi Dostoievski vedea viaţa cu ochi de istoric. Însă din acel moment începe să vadă că mai există şi altă lume nesupusă raţiunii, în afara conştiinţei comune, şi că artistul nu se poate împlini decât sustrăgându-se acestei lumi. Cândva, Aristotel spusese că omul care n-ar mai avea nevoie de nimeni, având totul în puterea lui, ar deveni ori fiară, ori zeu. Însă experienţa umană, milenară confirmă doar transformarea omului în animal, în fiară brutală, stupidă şi sălbatică.

În subterană, Dostoievski a fost atras de oamenii „hotărâţi”, pe care s-a străduit să-i cunoască, să le pătrundă psihologia. Aflat în faţa unei bariere de netrecut, din faţa căreia omul comun, de bun-simţ, se întoarce, omul „hotărât” încalcă regula şi îşi depăşeşte limita. Ceea ce a mai observat Dostoievski în subterană este că oameni „hotărâţi” nu prea există, mai degrabă există mari hotărâri. Dar cel care trece dincolo de limite trebuie să renunţe la orice fel de regulă, să-şi depăşească propria neputinţă. „Hotărâtul” este cel care nu mai ţine cont de gândirea ştiinţifică, cea care induce omului această dialectică a lucrului posibil de realizat şi al celui imposibil de dus până la capăt. În opera sa, prin intermediul personajelor, gen ignorantul Dmitri Karamazov, Dostoievski îşi îngăduie tocmai această acţiune de a judeca posibilul şi imposibilul. Doar Plotin, înaintea sa, depăşise stabilitatea pe care ne-o dau principiile şi se avântase într-un zbor deasupra abisului. Dar până la Dostoievski, nimeni n-a descris toate înfrângerile, toate umilinţele, toate îngenunchierile la care este supus omul strivit de evidenţe. Într-un efort suprem omul subteranei îndrăzneşte să opună propriul eu, universului, naturii, evidenţei supreme. Se întreabă Dostoievski: „Oare omul care a dobândit conştiinţa de sine se poate respecta cu adevărat?”

În povestirea “Visul unui om ridicol”, Dostoievski face portretul omului subteran care devine indiferent faţă de lume după ce trece prin furcile ei caudine. „Mă lepăd de voi. Of! Îmi e totuna. Inerţie! Natură!…Nenorocirea este că oamenii sunt singuri pe pământ! E vreo făptură în câmpia aceasta? strigă eroul basmelor populare. Şi eu strig, fără a fi erou, şi nimeni nu-mi răspunde…Totul este mort, iar pretutindeni nu-s decât morţi. Nu sunt decât oameni, iar în jurul lor liniştea.”

“Omul ridicol” socotit nebun de conştiinţa comună începe să devină cu timpul indiferent la privirile celor din jurul său.

Şi, dintr-o dată, începe să-l preocupe această indiferenţă a sa. „Pe an ce trecea îmi dădeam mai bine seama de această înspăimântătoare particularitate(că păream ridicol); însă nu ştiu de ce deveneam mai calm. De ce? Nu-mi pot explica nici până în ziua de azi. Poate doar fiindcă luam cu groază încet-încet cunoştinţă de un lucru ce depăşea la infinit această situaţie: într-adevăr, dobândeam convingerea că toate sunt la fel.”

Aşadar, ajunge la concluzia că niciodată nu s-a petrecut nimic, că nu se va petrece şi ia hotărârea de-a se sinucide. Însă adoarme şi visează că se afla printre oameni care nu gustaseră încă din fructul cunoaşterii. Oamenii din visul lui erau nişte frumoşi copii ai soarelui care aveau alte aspiraţii, erau cu mult mai înţelepţi. În vis “omul ridicol” începe să se simtă normal.

Aşa apar întrebările: oare e posibil să scapi de blestemul cunoaşterii? Ar poatea omul să înceteze să mai judece şi să nu-şi mai condamne semenii? Ar putea să nu se mai ruşineze de goliciunea lui? Aceasta este şi tema discuţiei dintre cardinalul inchizitor şi însuşi Dumnezeu. „Omul care se simte liber, spune cardinalul, nu are preocupare mai neobosită, mai dureroasă decât de a găsi un obiect de adoraţie.(…)Această nevoie de  a se prosterna în comun face suferinţa fiecărui om în particular, şi al omenirii întregi, de la începutul veacurilor.”

Dostoievski nu este singurul spirit lucid în literatura rusă. Înaintea lui, stă marele Gogol, cel despre a cărui operă Dostoievski spunea: „Operele lui Gogol ne strivesc sub greutatea întrebărilor insolubile pe care ni le pun.” Iar Puşkin, cu care Gogol se împrietenise şi pe care aproape că-l venera, a exclamat plin de tristeţe după ce i-a citit “Suflete moarte”: „Doamne, ce lucru trist e Rusia!” Viaţa lui Gogol a fost o adevărată tragedie care a început în momentul în care a înţeles că pentru omul contemporan creştinismul rămâne ceva declarativ, neînfăptuit, promis dar neîndeplinit. Spirit liber, după ce vizitează Roma, constată că adevărata patrie a sufletului său aici îşi avea sălaşul. Dimitri Merejkovski constată: „Nu Betleemul, nu Golgota, ci „Campagna moartă şi splendidă”, pământul zeilor morţi este patria lui Gogol de dinaintea veşniciei.” Patrie în care doar marii apostaţi ai creştinismului, Goethe şi Nietzsche, mai trăiseră.

Şi drama acestui suflet robust se declanşează atunci când biserica, prin glasul părintelui Matvei, îi spune că „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului.” În acest moment începe lupta cu sine, pentru că ceea ce susţinea biserica venea în flagrantă contradicţie cu învăţăturile lui Iisus. „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului, iar acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.” Nega, astfel, însuşi creştinismul, îl nega pe Iisus care adusese Iubirea în lume. Cu o ultimă fărâmă de voinţă, Gogol încearcă să se opună ascetismului total propovăduit de părintele Matvei: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Până la urmă Gogol s-a dezis de crezul său. Lupta cu sine începută în clipa în care Îngerul Morţii i-a dat cea de-a doua pereche de ochi l-a torturat până la sfârşitul tragic de care a avut parte. Înainte să moară, lăsa cu limbă de moarte urmaşilor îndemnul: „Nu fiţi suflete moarte, ci vii!” Găsise singur răspunsul pe care pravoslavnica biserică rusă nu reuşise, ori, mai degrabă, nu dorise să i-l dea.

Şi, întorcându-ne la Dostoievski, Lev Şestov spune: „Citiţi cum descrie Dostoievski oamenii normali şi întrebaţi-mă ce merită mai mult: convulsiile dureroase ale unei treziri îndoielnice, ori statornicia posacă, cenuşie, a unui somn sigur.” Iată marea dilemă pe care o întâlnim în toate marile sale romane: “Crimă şi pedeapsă”, “Idiotul”, “Demonii”, “Fraţii Karamazov”. Dominantă este această luptă dintre ceea ce văd „ochii naturali” şi ceea ce văd „ochii supranaturali” dăruiţi de Îngerul Morţii. Acţiunea din romanele sale ne convinge de fiecare dată că urâţenia, oroarea a fost trimisă în lume tocmai pentru a oculta supremul mister al creaţiei. În acest sens, plin de semnificaţii este momentul în care Ippolit descrie “Coborârea de pe cruce”, tabloul văzut la Rogojin.

Chipul lui Hristos este desfigurat cumplit de loviturile primite; umflat, purtând zgârieturi însângerate, oribile; ochii sunt larg deschişi, privesc cruciş şi au o sclipire moartă, sticloasă. Şi fapt ciudat: privind cadavrul acestui om care a suferit atât, îţi pui o întrebare bizară, specială: dacă acesta este corpul (şi acesta era cu siguranţă) pe care L-au văzut discipolii, apostolii săi, femeile care Îl urmau şi care stăteau la poalele crucii toţi cei care credeau în El şi Îl iubeau, dacă L-au văzut astfel, cum au putut crede că martirul acesta a fost în stare să învieze? Şi atunci se iveşte un gând: dacă moartea este atât de cumplită, dacă legile naturii sunt atât de puternice, cum se poate triumfa asupra lor? Cum să le învingi, devreme ce Însuşi Acela nu le-a învins, Cel Căruia i se Supunea natura, Care a strigat : „Talita Kumi!”, iar copila s-a ridicat, Care i-a poruncit lui Lazăr să iasă din mormânt, iar Lazăr a ieşit? Contemplând acest tablou, natura împrumută înfăţişarea unui animal enorm, necruţător, liniştit, ori mai degrabă, ar fi mai exact, dar foarte ciudat să afirmi: aspectul unei maşini moderne care a apucat prosteşte, înghiţit sfărâmat şi mistuit Făptura minunată, nespus de scumpă Ce valora mai mult decât întreaga natură şi toate legile ei, această natură care n-a fost creată decât pentru a-L zămisli.”

Şi ce pune în balanţă în acest text Dostoievski, decât omnitudinea unei lumi guvernată de legi clare şi concise şi singurătatea celui dăruit cu încă o pereche de ochi de către Îngerul morţii? Însă textul cel mai tulburător din întreaga operă dostoievskiană rămâne “Legenda Marelui Inchizitor”. Text unic în literatura universală prin problematica ridicată. Aici, pe pământ, oamenii creează ei înşişi ceea ce numesc libertate, adică imaginea iluzorie a ceea ce deţine Puterea atât în cer cât şi pe pământ. Şi problema cea mai mare este că omul se teme de libertate, iar din această cauză el caută cunoaşterea, tânjind la o autoritate infailibilă, de necontestat, căreia să i se închine şi care să-i ofere garanţii, fără să-şi dea seama că tocmai de aceste garanţii se poate lipsi. Dar libertatea absolută către catre tinde este însuşi Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu poate fi demonstrat şi nu are nevoie de nici un fel de garanţii.

 În studiul “Judecata de apoi (Ultimele opere ale lui Tolstoi)” Lev Şestov se opreşte asupra povestirii rămasă neterminată, “Memoriile unui nebun”. Eroul lui Tolstoi porneşte către gubernia Penza pentru a cumpăra o moşie, după socotelile sale, pe un preţ de nimic. În timpul unei nopţi petrecute la hotel, fără nici un motiv, el cade pradă brusc unor angoase chinuitoare. Asemeni eroului său şi Tolstoi trecuse prin câteva astfel de crize, ceea ce l-a marcat pentru totdeauna. Criza de identitate prin care trece Tolstoi ne aminteşte de celălat tragic rus, Gogol. Când făcea aceleaşi însemnări şi în “Jurnalul unui nebun”, Tolstoi avea 48 de ani, vârstă la care robusteţea spiritului n-ar fi trebuit să permită apariţia unei astfel de fisuri. În Jurnal povesteşte cum i-a venit ideea să cumpere o moşie pe nimic. Caută un imbecil care să-i cedeze proprietatea de pe care i-ar fi vândut pădurile şi cu acei bani să acopere costul, practic s-o ia gratis. Găseşte în cele din urmă o astfel de oportunitate într-un district în care ţăranii nu au destul pământ astfel că pot să muncească pe moşia lui. Dintr-o dată, în toiul nopţii, o spaimă teribilă pune stăpânire pe el. Are revelaţia adevăratei sale naturi umane la fel de josnică şi de plină de păcate ca a oricărui om de rând pe care se pricepea s-o mascheze predicând ţăranilor de pe moşia sa supunerea faţă de raţiune. E lucru ştiut că în literatură e împământenit obiceiul de-a arăta numai partea frumoasă a personalităţii  unui scriitor, aşa cum de pildă face şi Strahov, biograful lui Dostoievski. Ca şi Strahov, Tolstoi îşi învăţa cititorul să etaleze latura frumoasă a caracterului, iar pe cea urâtă s-o tăinuiască. „Minciuna care ne înalţă ni-i mai scumpă decât o oaste de adevăruri joase”, spune şi Puşkin. Ca şi Gogol, Tolstoi realizează că de fapt personajele negative pe care le-a creat au ceva din caracterul lui, lucru care-l îngrozeşte.

Şi iată că dintr-o dată bătrânul Tolstoi, după cea de-a optzecea aniversare, se desprinde din lumea obişnuită şi într-o noapte întunecoasă fuge de acasă, fără să ştie unde şi nici de ce. Lasă în urmă, scârbit, toate operele sale şi toată gloria, renunţă la întreg trecutul şi–şi găseşte sfârşitul în mijlocul stepei pe o ninsoare cumplită, la fel de gol şi de sărac cum venise pe lume.

Pentru Lev Şestov, această desprindere de lume şi de trecut a lui Tolstoi echivalează cu o renunţare la sine. S-a îndepărtat de viaţa în care credea că slujeşte cu credinţă Binele, care, atâta timp cât a posedat toate acele lucruri care-l fac pe om fericit, i-a sta în preajmă. În clipa în care a renunţat la darurile vieţii, şi Binele l-a părăsit precum un tovarăş necredincios. În viziunea lui Tolstoi, Binele era echivalat cu Dumnezeu şi avea putere atâta timp cât era propovăduit. În momentul în care Tolstoi, precum Nietzsche, se afundă în suferinţa solitudinii, şi Binele dispare. Tocmai aici era greşeala lui Tolstoi: Dumnezeu se află dincolo de Bine şi Rău, dincolo de adevăr şi greşeală, şi a-l include în parametrii gândiţi de om nu face decât să-l proiecteze în limitele raţiunii. „Cu propriile puteri, spune Şestov, omul nu-şi poate obţine credinţa, aşa cum nu şi-a putut obţine fiinţa.” A căuta nu înseamnă neapărat şi a găsi.

Totuşi, dacă nimeni nu poate deveni nebun dinadins, fiecare dintre noi, dimpotrivă, va muri într-o zi: „Va muri singur”, strigă Pascal, cu un fel de exasperare şi de bucurie. „SINGUR”, acesta este momentul dorit pentru „revelaţiile morţii”. Raţiunea, de această dată, trebuie să renunţe la locul ei: ea moare în pragul omului „în sfârşit singur”; ea încetează de-a mai fi eternă şi redevine istorică, imagine şi simbol al PĂCATULUI, şi el tot istoric, nu etern. Acesta este momentul suprem în care omul iese, în fine, din istorie.” (Boris de Schloezer, Un gânditor rus)

       Bibliografie:

  1.  Lev Şestov, Revelaţiile morţii (Dostoievki – Tolstoi), Editura Institutul European, Iaşi,1993 

2.  Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

3. Marele Inchizitor, Dostoievski – lecturi teologice, Editura Polirom

 

 

vanitas vanitatum…

 

ne-am adaptat lumii deşertului

ca nişte animale bolnave

traversându-l zilnic

cu privirile-nceţoşate de praful înecăcios

ridicat în văzduh de copitele bietelor mârţoage

dezobişnuiţi să le mai călărim

plesnim de atâta poftă de viaţă

sperietori sfâşiate de vânturi

 fluturăm zdrenţele în mijlocul câmpului

-impasibilă viaţa

trece pe lângă noi dându-ne cu tifla-

arlechini obosiţi cu beţe uscate în loc de mâini

ridicate ameninţător înspre ceruri

 ne tot amăgim că noduroasele vreascuri

-simulacre de mâini

altădată loc de odihnă pentru cârdul de grauri-

ar putea să mlădie într-o mângâiere

blândă ca atingerea razei de soare

strecurată prin dantela perdelei

în dimineţile somnolente de vară

când abia mijeam ochii

şi-o apucam drept prin pârleazul

făcut în gardul din fundul grădinii

aplecat într-o parte ca o casă părăsită

– nici o mână nu se mai obosea să-l îndrepte

că tot venea anotimpul ploilor

şi scufunda pământul amestecând lumile-

un înger cu aripi pleoştite stă acum

pe hotarul atât de subţire dintre viaţă şi moarte

– îngerul de pază al fericirii noastre ambigue-

în care întotdeauna am crezut

şi de fiecare dată ne-a dezamăgit

cuvintele lui magice

s-au preschimbat în litere moarte

scrijelind auzul ca un căluş ascuțit

înfipt în gâtlejul uscat al copilăriei.

uşa neclintită a timpului

rămâne mută în faţa bătăilor noastre

 zdrelindu-ne pumnii

într-o ultimă încercare de-a evada

peste marginile vieţii

în liniştea surdă a singurătăţii

doar vântul mai poartă cu sine

ecoul unui glas cristalin…