Adrian Grauenfels – Pavană pentru o infantă moartă (pe muzică de Ravel)

Las Meninas III- Pablo Picasso

…atunci văzui infanta.
era întinsă pe catifea verde

între flori de lotus culese de samurai tineri

 în parcul înconjurat de lacuri sărate.
ce bucurie să o văd în sfărşit moartă ,

 eliberată de iubiri inceste,

avea pe buze zîmbetul unui sărut

 pentru caii albi priponiţi în curte,

stapîna zicea ca e anul în care caii zboară peste ocean

 căutînd un loc să doarmă,

dar foşnetul morţii ei colosale nu ne lăsa să ne odihnim,

 infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea

 cupa de vin otrăvit din mîna stăpînei..

 O.. cum doreai mîngîierile unui bărbat în ceaţa dimineţii,

 ascultai muzica ce venea de departe,

din bucătăria afumată plină de soldaţi grosolani

 povestind aceleaşi bătălii,

 mustind din cicatrici purulente,

 repetînd numele femeilor violate,

 treceai printre ei mîndră că ai murit atît de tînără,

 nebăgată în seamă,

 atît de repede uitată,

 absolvită de dizgraţia bătrîneţii,

 doamne ce frumoasă erai în albastrul mătăsurilor spaniole,

 fardată delicat ca pentru o nuntă amînată,

 însoţită graţios de trei samurai cu o duzină de roze pe pian,

 cu o scrisoare nedeschisă anunţînd un mare naufragiu,

 te-ai aşezat din nou în patul mortuar,

 ai pornit patefonul bunicului Ravel

care zumzăia pavane pentru infante moarte de bună voie..
AG

spectacol de umbre…

 

Nick Sava-La circ

 

 

 

 pregătirile pentru „spectacol” începuseră spre seară

în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate, s-a terminat…

ehei, zeu al meu stăpânitor,

câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia

cu care toată viaţa m-ai înfruntat!

zadarnic!

ţine minte, toate ţi le-am iertat

însă ultima noastră bătălie, n-o să ţi-o iert!

nu pentru că m-ai înfrânt

nici măcar pentru această tristă deportare într-o lume

în care eu nu mai exist.

 pentru  „spectacolul” nocturn în care m-ai făcut

erou fără voie

regizând scene care se derulau c-o viteză ameţitoare!

  joc, joc, joc şi nu mă mai pot opri:

-eu, ţinându-l strâns de mână şi rugându-l să nu plece

-el, încercând cu disperare să deschidă ochii să mă privească

o mână care mă smulge şi mă aruncă

pe coridorul rece mirosind a vomă şi a clor

în urma mea se zbate ca un fluture fără aripi

înghiţind aerul cu nesaţ

va veni,

va veni după mine, mi-am zis, cu siguranţă, va veni…

n-a venit!

trag aer în piept,

 mă întorc în rezerva sordidă

două mâini ca două gheare mi se înfig în piept

obligându-mă să stau imobilizată într-un colţ

ca un pumn de nisip trecut printre degete

mă preling pe gresia rece şi rămân privind tâmp

către dâra de sânge întinsă ca o flegmă pe tocul uşii

în jurul meu spectacolul continuă

halate albe, picioare dezorientate aleargă în toate părţile

apar doi brancardieri cu feţe umflate de somn,

trag cu mult zgomot o targă de metal

un grup compact aleargă pe scările înalte şi întortocheate

ale pavilionului trei contagioşi

zgomote surde, gâfâieli,

ca-ntr-o corridă pe viaţă şi pe moarte

probabil loviseră mortul de trepte şi de balustrade,

gândeam,

frica lor era prea mare să-l mai fi protejat

ah! ce frumoasă a fost!

ce frumoasă a fost viaţa mea!

şi iarăşi ca dintr-un vis m-am trezit

am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva

mirosind a urină, a sânge şi a igrasie.

era ca-ntr-o casă părăsită, fără uşi, fără geamuri.

nimic.

patul gol, fără aşternuturi, rânjind către mine

pe jos, cana de ceai răsturnată, punga cu medicamente,

un ac de seringă,

 o gumă, un creion mecanic

şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai.

dintr-o dată m-am simţit atât de uşoară…

aproape atingând tavanul

pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini

din afară şi din mine,

pusă laolaltă de tine, zeu ticălos!

pentru prima dată puteam să stau aşa …

 să privesc fără să gândesc.

nimic nu mă lega de toate câte se întâmplaseră

m-am ghemuit ca un prunc într-un singur punct

aşteptând  să mă nasc

şi-aveam o sete-n mine!

Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva!

ceva asemănător lichidului amniotic dar nu atât de otrăvitor

nimic nu semăna cu ce citisem eu prin terfeloagele mele:

nici lumină, nici pace,

nici împăcare cu sine şi cu lumea…

nimic din toate astea!

doar un spectacol de umbre, cu actori nevăzuţi şi forţe dezlănţuite

ce-şi făcuseră de lucru cu mine

colorându-mi toate simţurile în negru.

în urma lor, am rămas pustie ca o gară părăsită

prin care nu mai trece niciun tren,

împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare

cu angajaţi fantomă ce îndeplinesc formal

aceleaşi misiuni din secolul trecut.

 

martie, 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nopţi

Antoine Maillard – Double solitude

 

în fiecare seară mă rog:

o, de n-ar mai fi nopţile…

ce binecuvântare mi-ar atinge cu aripa-i

durerea ce-o port!

 încet se lasă peste inimă

încă o noapte care-mi deschide venele

 se cuibăreşte în visele mele

lăsând să curgă

până la ultima picătură de sânge

rănile vechi înfloresc

pleoapele bolnave au uitat

minunea alinătoare ce adulmecă somnul

în acele clipe de  singurătate

 un dor  sfâşietor mă cuprinde…

măcar inima  ta  să fi bătut

într-un ritm al timpului provizoriu

să fi avut şi noi un înger păzitor

în cerul orbit de atâta întuneric…

“n-a fost să fie!”

viaţa şi moartea ni s-a împărţit  la doi

precum anafura

din propria-mi fiinţă

n-a mai rămas nimic

mă-nvăluie cu timpul

o lungă şi rece aşteptare

fără de răspuns

 

 

 

 

 

 

 

 

arhei

Ion Ţuculescu – Monade

„Archeus este singura realitate pe lume, toate celalalte sunt fleacuri – Archeus este tot… “

(Mihai Eminescu)

 

 

pe drumul de oase al păsărilor nopţii

în bătaia brizanţilor silenţioşi  dinspre mare

am adăstat  pe faleza pustie cu ţărmul albit de săratele valuri

 doi albatroşi loviţi de furtună cu aripile

frânte de apa-ngheţată

timpul murise.

între noi coborâse

o lume de umbre apăsând blând pe pleoape

 în noaptea tăcerii luminii te-ai întors către mine zicând:

„ştiu că nu orice lucire a lunii se  preschimbă-n cenuşă

 numai în umbra Cuvântului lumina sunet şi viaţă va fi

dar spune-mi,

rogu-te, spune-mi,

pentru tine, ce dar poate fi

să-ţi aducă în ochi strălucirea?”

………………………………………………………..

 târziu, cu glas stins, am răspuns:o privire!

o privire, numai, prin aerul dens al tăcerii spre mine să răzbată…

ani şi ani, adunat-am într-un  album tăinuit

o întreagă colecţie de priviri

 unele – triste, îngălbenite de timp, şterse, mişcate, întunecate

 altele – vesele, amăgitoare, pline de sine, mustind de fervoare…

  mă vor urma  în curând –

martori tăcuţi şi discreţi ai trecerii mele prin lumi.”