spectacol de umbre…

 

Nick Sava-La circ

 

 

 

 pregătirile pentru „spectacol” începuseră spre seară

în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate, s-a terminat…

ehei, zeu al meu stăpânitor,

câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia

cu care toată viaţa m-ai înfruntat!

zadarnic!

ţine minte, toate ţi le-am iertat

însă ultima noastră bătălie, n-o să ţi-o iert!

nu pentru că m-ai înfrânt

nici măcar pentru această tristă deportare într-o lume

în care eu nu mai exist.

 pentru  „spectacolul” nocturn în care m-ai făcut

erou fără voie

regizând scene care se derulau c-o viteză ameţitoare!

  joc, joc, joc şi nu mă mai pot opri:

-eu, ţinându-l strâns de mână şi rugându-l să nu plece

-el, încercând cu disperare să deschidă ochii să mă privească

o mână care mă smulge şi mă aruncă

pe coridorul rece mirosind a vomă şi a clor

în urma mea se zbate ca un fluture fără aripi

înghiţind aerul cu nesaţ

va veni,

va veni după mine, mi-am zis, cu siguranţă, va veni…

n-a venit!

trag aer în piept,

 mă întorc în rezerva sordidă

două mâini ca două gheare mi se înfig în piept

obligându-mă să stau imobilizată într-un colţ

ca un pumn de nisip trecut printre degete

mă preling pe gresia rece şi rămân privind tâmp

către dâra de sânge întinsă ca o flegmă pe tocul uşii

în jurul meu spectacolul continuă

halate albe, picioare dezorientate aleargă în toate părţile

apar doi brancardieri cu feţe umflate de somn,

trag cu mult zgomot o targă de metal

un grup compact aleargă pe scările înalte şi întortocheate

ale pavilionului trei contagioşi

zgomote surde, gâfâieli,

ca-ntr-o corridă pe viaţă şi pe moarte

probabil loviseră mortul de trepte şi de balustrade,

gândeam,

frica lor era prea mare să-l mai fi protejat

ah! ce frumoasă a fost!

ce frumoasă a fost viaţa mea!

şi iarăşi ca dintr-un vis m-am trezit

am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva

mirosind a urină, a sânge şi a igrasie.

era ca-ntr-o casă părăsită, fără uşi, fără geamuri.

nimic.

patul gol, fără aşternuturi, rânjind către mine

pe jos, cana de ceai răsturnată, punga cu medicamente,

un ac de seringă,

 o gumă, un creion mecanic

şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai.

dintr-o dată m-am simţit atât de uşoară…

aproape atingând tavanul

pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini

din afară şi din mine,

pusă laolaltă de tine, zeu ticălos!

pentru prima dată puteam să stau aşa …

 să privesc fără să gândesc.

nimic nu mă lega de toate câte se întâmplaseră

m-am ghemuit ca un prunc într-un singur punct

aşteptând  să mă nasc

şi-aveam o sete-n mine!

Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva!

ceva asemănător lichidului amniotic dar nu atât de otrăvitor

nimic nu semăna cu ce citisem eu prin terfeloagele mele:

nici lumină, nici pace,

nici împăcare cu sine şi cu lumea…

nimic din toate astea!

doar un spectacol de umbre, cu actori nevăzuţi şi forţe dezlănţuite

ce-şi făcuseră de lucru cu mine

colorându-mi toate simţurile în negru.

în urma lor, am rămas pustie ca o gară părăsită

prin care nu mai trece niciun tren,

împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare

cu angajaţi fantomă ce îndeplinesc formal

aceleaşi misiuni din secolul trecut.

 

martie, 2016