umbre

 

 această singurătate mai grea decât moartea

îmi macină pleoapa

noapte de noapte

în grădina tăcerii lucrurile şi-au pierdut sensul

cântecul păsării Feng–huang sună fals,

doare pe dinăuntru

valul de sânge negru care-mi inundă privirea

mă orbeşte

 şi mă aruncă peste marginile timpului

foşnetul tăcerii reverberează în jur

lipind de şira spinării o frică nedefinită

încercând o ultimă piruetă

zadarnic îmi spun:

“viaţa e altceva, viaţa e-n altă parte”

 

 

Le ombre

 

 questa solitudine piu pesante dalla morte

mi oprima la palpebra

notte dopo notte

nel giardino del silenzio le cose hano perso ogni senso

îl canto del uccello Feng-huang suona falso,

îl dolore e dentro

una ondata di sangue nero şi alza fino agli occhi

mi fa diventare cieca

e mi lancia al di la del tempo

îl mormorio del silenzio ci şi arotola intorno

incollando sulla mia colonna vertebrale una paura indefinita

ci provo un ultima piroetta

e inutile che dico a me stessa

„la vita e qualcos altro, da tutta un altra parte.”

 

 Trad. Maria Frandoş

 

 

Maria Sava

Dall volume „Parlando di vita e morte con la stessa serenita”

 

vanitas vanitatum…

 

ne-am adaptat lumii deşertului

ca nişte animale bolnave

traversându-l zilnic

cu privirile-nceţoşate de praful înecăcios

ridicat în văzduh de copitele bietelor mârţoage

dezobişnuiţi să le mai călărim

plesnim de atâta poftă de viaţă

sperietori sfâşiate de vânturi

 fluturăm zdrenţele în mijlocul câmpului

-impasibilă viaţa

trece pe lângă noi dându-ne cu tifla-

arlechini obosiţi cu beţe uscate în loc de mâini

ridicate ameninţător înspre ceruri

 ne tot amăgim că noduroasele vreascuri

-simulacre de mâini

altădată loc de odihnă pentru cârdul de grauri-

ar putea să mlădie într-o mângâiere

blândă ca atingerea razei de soare

strecurată prin dantela perdelei

în dimineţile somnolente de vară

când abia mijeam ochii

şi-o apucam drept prin pârleazul

făcut în gardul din fundul grădinii

aplecat într-o parte ca o casă părăsită

– nici o mână nu se mai obosea să-l îndrepte

că tot venea anotimpul ploilor

şi scufunda pământul amestecând lumile-

un înger cu aripi pleoştite stă acum

pe hotarul atât de subţire dintre viaţă şi moarte

– îngerul de pază al fericirii noastre ambigue-

în care întotdeauna am crezut

şi de fiecare dată ne-a dezamăgit

cuvintele lui magice

s-au preschimbat în litere moarte

scrijelind auzul ca un căluş ascuțit

înfipt în gâtlejul uscat al copilăriei.

uşa neclintită a timpului

rămâne mută în faţa bătăilor noastre

 zdrelindu-ne pumnii

într-o ultimă încercare de-a evada

peste marginile vieţii

în liniştea surdă a singurătăţii

doar vântul mai poartă cu sine

ecoul unui glas cristalin…

 

 

 

nu moartea, viaţa s-o birui

Daria Petrilli- Femeia cu ibişi

 

în definitiv…ce atâta spaimă?
îmi scot singură ghimpii din inimă
unul câte unul analizându-i ca pe nişte pene ciudate
în bătaia lunii

în amurgul vieţii am înţeles
că moartea n-are cine ştie ce putere
nu se întinde cât stepa mamei rusii
e scurtă de tot
cât să cuprindă un ţipăt şi..hik!pet!

pe unde trece
moartea îşi lasă mirosul de crin veştejit
nu-ţi vine în prag ca un musafir nepoftit
apoi
într-un flashback final
se face egală cu viaţa
lumina şi bezna se reazămă una de alta

doar privirile noastre
rătăcesc printre ceruri
până-şi găsesc odihna…

moartea, domnilor,
e un secerător iscusit
nu lasă în urmă
nici un spic

viaţa, în schimb,
îţi cotrobăie dureros prin oase
arzând în profunzime
ca un acid coroziv

un fior rece îţi străbate şira spinării
şi-ţi numără clipele
când durerea zbucneşte prin toţi porii

viaţa
umblă ca o târfă cu tot felul de marafeturi
îţi numără dinţii şi kilogramele
te dă cu capul de toţi pereţii
şi la urmă
îţi pune în braţe o hârcă
să stai sub clar de lună
şi să te întrebi nedumerit
…a fi?
sau…
a nu fi?